Sick of it all

Aici ar fi trebuit sa fie inca un articol despre prieteni, prietenie, ce inseamna asta pentru mine si de ce sunt nemultumit de felul cum au evoluat lucrurile in directia asta. Din moment ce mai sunt inca cel putin vreo doua articole pe teme foarte asemanatoare,  o sa ma multumesc cu "tweet"-ul asta. You figure it out! Presupun ca astfel tocmai am bifat si cel mai scurt articol de pe acest blog... Congrats to me!

Whatever...Another one bites the dust.

Oh, yes I did!

One day...to watch them all!

And thus it was and came to be that I have joined the (not so very few) club of people who have watched all 3 (three!) Lord of the Rings movies (mind you, the extended edition!) in one sitting. Madness you say? No, this is MY world!

Almost 13 hours straight of watching the trilogy that will and should remain in history. Don't mistaken me for a fan boy here. Obviously I do like and appreciate the good quality of the story, script, special effects and acting in it, but I won't dress like a wizard, not even if you pay me! So why did I do it then?

Well...Mainly because I could. Mostly because I wanted to have the full picture without any memory gaps or lapses. Also because I could do that in the comfort of my own home. Not to mention the fact that the extended edition does provide one with more insight on the story, so I think of that as a bonus.

And here I am, one day later and 13 hours spent in front of the TV, not regretting it one bit. It was quite an experience, to be honest, although I don't know if or when I would try it again. Not just with this movie, but with any, for that matter. I would also have to say that it is not the first time that I have been watching movies for so long. Oh, no, I remember at least one other time when I have spent the night with a friend, watching about 10 movies straight (at least I know did), right until morning came and had to go to classes.

But see? That's just not the same. It was about 10 movies, not one, big, extended (I'm tempted to say "uncut"...but I won't) movie, split into 3 "episodes". Come to think about it...maybe there is one other that I might try this with: the Star Wars pack...all 6 of them. But that one is also quite different, as you have 3 outdated special effects episodes, then you have 3 modern day special effects prequels...which is pretty messed up.

That being said, I will now allow you a moment to just sit there in awe and admiration and if you feel the need, you may start applauding...or even cheering. If not, please go about your business as if nothing happened.

Almien!

No name...just play

I think...

Or maybe...

Do you feel the same?

Iar cand vine vorba de sport sunt...

...fan Ronnie "The Rocket" O'Sullivan. Bineinteles ca multi dobitoci se vor grabi sa spuna ca e normal, ca doar ce a redevenit campion mondial, dar nu e chiar asa. De cand m-a prins virusul asta cu snookerul, mi-a placut si continua sa imi placa stilul lui, fie rapid si agresiv, fie calm si (aproape) defensiv.

...fan Marat Safin. Multi poate ca nici nu ati auzit de el. Nu-i bai. Cariera lui, daca poate fi numita asa, a fost scurta dar intensa. Mi-a placut la el ca era, ca si Ronnie, un "showman". Pe langa calitatile sale de atlet care ii permiteau sa serveasca mingile cu peste 190Km/h (dar de cele mai multe ori peste 200) pe parcursul unui intreg meci, stia sa te transpuna in starea lui de spirit de fiecare data cand era "pe val" si facea duble cu marginea rachetei ori cu piciorul si de fiecare data cand era nervos si facea sa ii sara toate corzile rachetei cand o trantea fara mila de pamant. Peste toate astea nu se dadea in spate nici sa se certe cu arbitrul atunci cand credea ca are dreptate, ori sa il ridiculizeze atunci cand nu mai avea alte optiuni.

...fan Valentino Rossi pentru ca e absolut nebun. E cu siguranta primul si poate singurul pilot al oricarui sport pe care l-am vazut sa se joace pur si simplu cu adversarii, lasandu-i sa il depaseasca doar pentru a-i intrece pe ultimele viraje ale cursei. Nu numai atat, dar este, la fel ca ceilalti doi de mai sus, un talent innascut si asta s-a vazut de prea multe ori pentru a putea fi contestat. Faptul ca a devenit campion mondial la toate clasele la care a concurat este dovada vie si irefutabila a afirmatiilor mele.


...fan Michael Schumacher, chiar daca nu ar fi trebuit sa faca greseala de a reveni in Marele Circ, cu atat mai putin sa ii "tradeze" pe cei de la Ferrari. Deci, presupun ca ar trebui sa rafinez un pic afirmatia mea initiala: am fost si raman fan al lui Michael Schumacher pentru toata cariera lui (cam de cand concura cu monoposturi Benetton), pana la retragere, in 2006. Adevarul e ca ce s-a intamplat dupa aceea cu Formula 1 insasi nu prea m-a mai interesat. Nu cred ca am mai urmarit nici macar o cursa cap-coada si nici nu intrevad o schimbare prea curand.

...fan Mike Tyson. Acel Iron Mike de dinainte de a ajunge la inchisoare. Acel Mike Tyson caruia nimeni si nimic nu i-ar fi putut sta in fata timp de multi ani atunci cand a fost la apogeu. Adevarul este ca el nu si-a atins niciodata adevaratul potential, tocmai din cauza acelei vizite la "mititica", iar pentru asta nu se poate invinui decat pe el.

...fan FC Barcelona. Vreau sa ma distantez din start de toti cretinii si lobotomizatii stelisti care tin cu echipa spaniola in principal din doua motive, unul mai retardat decat celalalt: pentru ca au aceleasi culori cu echipa lor demna de cascadorii rasului sau Animal Planet si pentru ca i-au batut la Sevilia si au castigat Champions League. Ei bine, nu, nu de asta tin eu cu Barcelona, ci pentru ca sunt o echipa foarte bine inchegata care, de-a lungul timpului, a avut multi jucatori foarte buni si talentati care mi-au placut si nu in ultimul rand (si aici e deosebirea cea mai mare dintre ei si absolut orice echipa de fotbal din Romania) pentru ca joaca FOTBAL.

O sa fac si cateva precizari: doar pentru ca ma declar deschis fan al acestor sportivi, nu inseamna ca o sa va pot da prea multe statistici ori ca puteti fi siguri ca ma veti gasi in fata televizorului atunci cand ei concureaza. Ceea ce am vrut eu sa exprim aici este admiratia mea pentru ei si faptul ca daca se iveste ocazia, accept cu placere sa ii urmaresc.

To be continued?...

Late night show...

Cand vine vorba de calculator, sunt...

(continuare de la Sunt...)

...fan Asus (cand vine vorba de placi de baza, placi video, placi de sunet...placi tectonice sau ce fel de placi mai exista)
...fan Corsair (cand vine vorba de memorie flash, fie ea pe RAM, fie ea pe SSD)
...fan Zalman (cand vine vorba de "quiet computing" sau macar de linistea mea sufleteasca...)
...fan AMD (cand vine vorba de procesoare)
...fan Western Digital (in ce priveste stocarea de date pe discuri dure - HDD pentru profani)
...fan LG (la unitati optice, alias DVD ROM si DVD RW si, cine stie, poate in curand, pentru Blu-Ray)
...fan Seasonic (cand vine vorba de sursa - ce-i drept, asta am descoperit-o si eu relativ de curand, dar nu inseamna ca nu e adevarat)

To be continued...

Placerea mea vinovata

OK, m-am convins. Nu, nu mai exista dubiu. Acum stiu si trebuie sa o recunosc public: da, imi place sa bag banii in calculator.

Asa cum multora le face placere sa isi cumpere haine, altora sa puna tot felul de briz-briz-uri la masina ori sa aiba ultimul telefon care a aparut pe piata, ei bine, mie imi place sa imi configurez si reconfigurez aproape in permanenta calculatorul.

Sa nu credeti ca prin asta urmaresc sa am cel mai tare "avion personal" sub birou. Nu, nicidecum. Preturile acelor OZN-uri se invart in toate sferele ridicolului si nici macar eu nu sunt suficient de alienat mintal incat sa imi doresc vreunul sau macar unul asemanator. Nu degeaba unele din cele mai scumpe configuratii "ready made" disponibile pe piata se numesc Alienware...

Preturile respective sunt, de multe ori, umflate cu pompa, pur si simplu nejustificat de mult. Isi mai pune omul adaosul, mai baga si munca, si calitatea, eventual fiabilitatea si garantia ei, ba chiar, de ce nu, si numele pe care il are in spate, dar cand o unitate centrala ajunge sa sara de 10.000 de lei, e momentul sa ne trezim la realitate ca asta devine deja cosmar in toata regula.

Am auzit recent de un nefericit care a fost in stare sa isi vanda rinichiul ca sa isi cumpere un iPad si un iPhone. Nu stiu contextul povestii, dar mi se pare absurd sa ajungi sa iti vinzi lucrurile de prin casa, de pe tine sau, si mai rau, din tine ca sa iti iei ultima aberatie de calculator sau alta electrocasnica.

Anywho, revenind la subiectul articolului asta: da, imi dau seama ca e aproape o dependenta, dar trebuie sa recunoasteti si voi ca suna mai bine cand spun ca e placerea mea vinovata. Da, e o placere greu de descris in detaliu si in acelasi timp vine insotita de un sentiment de vina, ca acei bani nu ii directionez in ceea ce majoritatea si societatea eticheteaza a fi "lucruri serioase", dar din moment ce nu fumez, nu trag si nu imi bag in vena, spun ca sunt inca rational si incerc pe cat posibil sa nu sar calul.

Ultima dovada sunt achizitiile pe care le-am facut si la care visez de aproape un an, respectiv de vreo 3 ani. Iar ca sa nu fie totul "degeaba", am spus ca sunt cadoul meu pentru faptul ca am mai facut umbra planetei pentru inca un an si nu am lasat astfel sa se desertifice un metru patrat de sol...

Si daca tot veni vorba, da, este ceea ce ma face fericit, pana la urma, deci cu atat mai mult isi are locul aici, pe blog, unde e "my happy place". Hope y'all can level with that.

Probabil ca pana la anul, pe vremea asta, vor mai fi vreo 2-3 mici investitii in computatorul meu personal, dar nici asta nu mi se pare exagerat (stiu, sunt in faza de negare) si, cum spuneam, nu am alte vicii care sa imi goleasca rapid bugetul si sa ma duca in sapa de lemn (sau de cauciuc, cum spune tatal meu).

Ce mai pot spune...poate ca ar fi trebuit sa incep cu asta, dar eu o pun drept incheiere:

"Hi, my name is cAnDYman and I'm a PC upgrade-holic..."

Good-bye, my little friend!

Hope there's such a thing as a hamster heaven, because I wish my little friend is there, happily chewing on carrots and other goodies, along with his (Dutch) pals. I didn't even know how much I cared about my pet hamster until this morning. The site of him brought tears in my eyes and I really felt like I lost not just a pet or companion, but a little friend, one that I enjoyed looking after.

I can only hope that I have provided him with all the care, attention and love that he needed and that somehow, he was able to feel it and understand it.

Two nights ago, while I was holding him in my hand and petting him, he shifted his head and really looked at me. I could feel his stare even though my head was turned. I looked at him and his small black beady eyes were looking up at my face. I don't know what they meant. Maybe a small plea, maybe a "can you feel my pain?", or, dare I say, "thank you for everything?".

It may seem stupid to many of you to reminisce about my pet hamster, but then you really shouldn't be reading my blog. This hamster really made my life happier and I will not forget him, just like I haven't forgotten my other two before him. He will always have a special place in my memories and heart.

I will miss you!

Filme de (toata) groaza

Imi plac filmele horror. Recunosc deschis. Nu le ador, nici nu sunt cel mai mare fan al genului, dar le pun alaturi de filmele de actiune, comedii, science fiction sau drame oricand. Partea asta e lamurita. Mergand mai departe o sa va spun si ce NU imi place sa vad in filmele din acest gen, cum ar fi cel mai ieftin truc folosit vreodata pentru a te face sa tresari/suspini/tipi/sari din scaun si sa fugi urland cat te tin bojocii, si anume: dupa o bucata de film in care e liniste sau muzica (mai mult sau mai putin tensionata, mai mult sau mai putin in surdina) se trece brusc la un sunet puternic cu volumul la 400%, insotit de o imagine care se vrea a fi terifianta...

Serios, chiar nu ati putut mai mult? Pai asa ma pot speria si singur programandu-mi radiourile si televizoarele (eventual calculatorul) prin casa sa porneasca la ore diferite din zi si din noapte cu volumul la maxim pana cand o sa se oftice muschiul important (adica inima, nu altceva, perversilor) si o sa isi bage picioarele zicand "drop dead".

La fel de proaste mi se par si filmele care cred ca daca imi arata cum il rupe pe unu' caruta-n doua si i se vad matele, parul meu va intra in erectie totala si o sa imi stea maciuca in cap. Fuck that! In cel mai rau (sau bun, depinde cum priviti) caz o sa fac vreo grimasa sau o sa ma apuc sa molfai chipsuri, cautand paharul de bere ori cola.

Sa nu credeti acum, ca eu sunt vreun pui de Braveheart, inima neinfricata. Nu, nu. Atunci nu ar mai avea rost sa ma uit la astfel de filme, nu? Dar ceea ce vreau eu este suspans. Este actiune bine scrisa, foarte bine jucata si nervi intinsi la maxim incat sa uite plamanul in mine ca trebuie sa respir (nu radeti, aproape ca mi s-a intamplat odata).

M-am saturat de pitipoance goale care fac baie in miez de noapte si se trezesc brusc cu un exces de drujba in abdomen sau le rasare din senin vreo secure in cap. M-am saturat de voci de Darth Vader si criminali care desi nu alearga, intotdeauna te prind, iar atunci cand crezi ca nu te-au prins, se afla deja in spatele tau.

Mi se pare prea stupid sa ma uit la un film in care vad doar sange si diferite parti ale corpului imprastiindu-se pe masini, cladiri si caldaram fara sa imi provoace vreo tresarire (emotionala sau fizica), mai putin in momentele in care se foloseste acel truc de care va spuneam si pe care cu totii il cunoasteti.

Presupun ca e greu, totusi, sa scrii scenarii bune, sa gasesti actori buni si sa ai si un regizor care stie ce face pentru a crea, daca nu o capodopera, atunci macar un blockbuster care sa te faca sa dormi cu lumina aprinsa si cu mana pe vreo icoana (if you believe in that stuff).

In ultima vreme observ ca atat in industria filmului cat si in cea muzicala (internationala) exista un puternic curent de manelizare ce ii trage pe toti la fund. Chiar daca scenariul e bunicel, actorii sunt varza, iar efectele speciale lipsesc cu desavarsire, iar daca actorii sunt megatitrati si bugetul e de-a dreptul ingrozitor de mare, scenariul e scris de un copil retardat in timp ce are o criza de epilepsie (vezi Expandables). La fel si cu muzica. Melodia te incanta si te ridica din scaun, dar versurile sunt aproape inexistente sau spun niste gogomanii ce i-ar face pe cei mai "valabili" manelisti autohtoni niste doctori docenti in literatura. Dar sa nu divagam.

Poate ca, totusi, exista si un lucru bun aici, adica e bine ca reusesti sa apreciezi cu adevarat atunci cand vezi un film de groaza ce te baga in toate boalele de stai cu nitroglicerina sub limba si kitul de resuscitare pe stand by. Oricum ar fi, filmele care s-ar incadra in aceasta categorie din punctul meu de vedere sunt foarte putine. Ma rog, cineva ar putea spune sa vad partea buna a lucrurilor: ca daca ar fi situatia invers si toate filmele de groaza ar fi bune, probabil ca s-ar difuza numai in spitale ca sa fie echipa de interventie gata sa te bage direct la reanimare.

Per total, insa, raman dezamagit si nesatisfacut de calitatea filmelor, iar aici pot sa includ si celelalte genuri care incep sa tinda spre telenovele, din moment ce pot prezice cu acuratete intamplari, descrieri sau chiar replici dupa ce am vazut doar cateva minute dintr-o astfel de "megaproductie". O fi si din cauza ca am vazut "prea multe" filme iar acum am cunostinte pe care un consumator obisnuit de filme nu le are, dar in loc sa incerc sa scuz si sa atrag, in schimb, tot felul de critici ca m-as lauda, mai bine inchei aici, while I'm still behind, cum zicea cineva.

Passion or ambition?

...more like plain insanity.

Bigger.

Better.

Faster.

Always more.

Why do I wish for the things I do? I don't really know. Maybe that's why I'm writing this, just to try and figure it out, make it clearer for myself. Sometimes you see the bigger picture when it's on the paper in front of you better than when you have it well laid out in your head. Or at least you think you do.

It's good to have a hobby, but when that hobby starts eating more and more resources and you invest more and more into it, it becomes a passion. And when that passion goes beyond reason, then it's an obsession and you should really tread carefully before you wreck yourself or end up hurting someone else in the process.

So what does ambition have to do with all this? I guess somewhere in between all those "definitions" I blurted out here, there's this grey area where instead of pushing yourself and challenging yourself to invest into some things that one would normally wouldn't, you feel compelled, pushed by some external and not always objective forces to "excel" in that area and be "above the rest".

Finally, when you go beyond everything described here, then it's insanity. Nothing and no one makes sense anymore. It's just full fledged, down right, good ol' fashioned insanity.

Is a mixture of all of the above even possible? I don't know. I guess since I thought about it, that may too be the case.

Here's the task I assign to you now: think of one of the things you love most and then ask yourselves: which one is it: hobby? passion? ambition? obsession? or plain insanity?...or maybe something else?

Hmm...interesting thought, isn't it? Could there be more?

Just think about it!

Back to the rock or...

Unul din telefoanele mele favorite (the great runner-up to the E71, as putea spune), anume "le" Nokia E50 s-a apropiat tangential cu obstescu'-i sfarsit. Dupa 5 ani incheiati (to this very month!) de uz intens (cu mici pauze) a trebuit sa recunosc, cu o lacrima in coltul ochiului, ca sufera grav si incurabil de inceput de sfarsit si ca trebuie sa il inlocuiesc.

Nu am vrut sa accept ideea atunci cand am descoperit aproape fara sa vreau ca mi-a "crapat" camera pe care oricum nu prea am folosit-o, deci a fost usor sa trec peste. Nici nu m-a deranjat prea tare lag-ul fiecarei operatiuni in parte, cu care, de altfel, ma obisnuisem in timp. Dar in momentul cand intr-o zi, fara socuri sau lovituri puternice, a avut tupeul incredibil de a-mi arata "Insert SIM card" si sa devina neascultator la comenzile mele ulterioare, am inceput sa ma gandesc serios ca drumurile noastre se vor desparti curand.

Intr-o incercare disperata de a-l resuscita, am efectuat azi-noapte o interventie mai mult sau mai putin chirurgicala prin care am vrut mai intai sa ii criogenizez continutul pentru posterior (wait, that's not right...how was it again?...oh, yeah!) pentru posteritate, dupa care am incercat sa reinstalez firmware-ul, dar nici macar Nokia Ovi Suite nu mai ofera aceasta optiune pentru un model atat de batran ca pana si Timpul insusi ii spune "tata". Ba chiar incerca sa ma ia peste picior cu o eroare de tipul "Something went wrong"...sadicul! Eu eram bagat pana la coate in matele cilifonului meu si el avea chef de glume la ore tarzii din noapte...

Vazandu-ma pus in aceasta situatie si cu timpul de constienta pe sfarsite (pana la urma era, totusi, ora 1...in the AM, that is!), am incercat ca Scotty din Star Trek sa scot tot ce poate printr-un hard reset, recte (pentru profani) sa stearga absolut toate informatiile din memoria telefonului si sa revina la setarile din fabrica.

Rezultatele au fost...impartite. Da, reset-ul a mers fara probleme, dar nu a rezolvat mare lucru. Camera a refuzat in continuare, cu obstinatie, sa functioneze, iar nu mai tarziu, ci mai devreme, mi-a ars iar un "Insert SIM card". Fuck that! Paharul s-a umplut, Mos Ene a castigat, eu mi-am bagat picioarele (in pat) si l-am lasat sa se odihneasca pe birou.

Totusi, nu voi uita cateva lucruri referitoare la acest aparat grozav care m-a servit cu succes si mi-a fost alaturi la bune si la rele timp de 5 ani incheiati. Iar ca sa fac o scurta recapitulare a cifrelor si faptelor legate de el:
- ridicat de toti la rangul de urmas al renumitului 6310i, din punctul meu de vedere, E50-ul s-a achitat onorabil de sarcina de a-i calca pe urme si chiar a ridica standarul si mai sus;
- telefonul asta a aparut in viata mea in momentul in care tocmai declaram ca Nokia nu a mai scos ceva care sa imi atraga privirea de mult timp si pot spune ca a fost "dragoste la prima vedere", ca sa folosesc un cliseu binecunoscut. Dragostea a fost asa de mare incat desi de-abia aparuse pe piata si avea un pret exorbitant pentru acele vremuri, in mai putin de doua saptamani am achitat cei vreo 7 milioane de lei si mi-am facut si abonament la CosmoSte numai ca sa il am. Nu am regretat.
- primul telefon cumparat din banii castigati de mine sub forma de salariu - eram tentat sa scriu ca a fost primul telefon pe care l-am cumparat cu banii castigati de mine, punct, dar adevarul este ca aproape toate telefoanele mele au fost cumparate cu bani castigati de mine (mai putin E71 pe care l-am primit cadou);
- pe parcursul celor 5 ani de uz aproape zilnic am schimbat 3 acumulatori (ultimul chiar recent) si am vorbit peste 200 de ore (o sa revin cu cifra exacta dupa ce il butonez mai tarziu). De asemenea, am schimbat si doua tocuri, presupun ca si asta spune ceva despre rezistenta lui care a fost testata cel mai dur in momentul in care l-am scapat din mana direct pe asfaltul trotuarului si a supravietuit cu o mica zgarietura intr-un colt.

Cam astea ar fi de spus despre al meu Nokia E50...

Asa cum am zis si in titlu, acum m-am intors la piatra. Piatra fiind reprezentata de un iPhone 3G de 16GB. Si nu pentru ca telefonul asta ar fi asa de inapoiat. Nicidecum! In multe privinte il depaseste de departe pe "predecesorul" lui, numai ca are si cateva neajunsuri care ma fac sa imi fie dor de un Nokia adevarat, asa cum numai finlandezii stiu sa faca.

Anywho, o sa mai spun doar ca E50-ul va ocupa intotdeauna un loc important pe scara ierarhica a telefoanelor care imi plac/mi-au placut, asa cum o face si o va face intotdeauna fratiorul mult mai mic si extrem de simpatic, Nokia 6100. De acum, insa, E50 va ramane in ceea ce va deveni un fel de Hall of Fame al telefoanelor pe care le-am colectionat si le voi colecta/colectiona pe parcursul timpului, unde se va odihni, sper eu, in pace.

Mai am un singur gand: sper ca urmasul lui, oricare ar fi el, sa se ridice la nivelul asteptarilor. O sa fie o stacheta destul de ridicata, dar sunt convins ca nu imposibil de depasit. Iar pentru cei care ma urmaresc pe Twitter deja nu este un mister ca am pus ochii pe ceva...

R.I.P. Nokia E50!

PS: in timp ce scriam acest articol am descoperit ca inca am la curea tocul lui gol. *oftat adanc* Asta e, life goes on and so am I.

Oh, yeah, I'm good

Mai intai de toate, sa pastram un moment de reculegere pentru raposatul an ce a sucombat prin deces irevocabil.

...

In al doilea rand, sa ne ridicam un pic tricourile peste cap (footballer style) - mai ales fetele - si sa sarbatorim impreuna primul articol din acest an in care o sa ne ia Aghiuta pe toti daca ar fi sa ne luam dupa gura lumii, dar daca ar fi sa ascultam ce ne spun toti "oamenii de stiinta", atunci nu am mai respira macar, so in the words of a very wise man and I quote: fuck it!

Dar sa nu ne intindem prea mult cu vorba si sa trecem la subiect. Aveam de gand sa scriu un articol inainte de Anul Nou, dar evident ca nu prea am reusit din motive BINEINTELES obiective, asa ca ma vad nevoit sa trag tare si sa il public acum, cat mai pot inainte sa navaleasca peste mine si mai multe motive obiective de a intarzia procesul incredibil si ireversibil de creatie.

Deci, despre ce este vorba? Ei bine, as vrea sa fac aici o scurta lista sau enumerare in stil (din nou, bineinteles si iar) in stil american, ceea ce numesc ei pe ingleza "counting one's blessings" sau cum ar zice melteanul "hai sa ma laud, bade". O sa incerc sa nu le iau intr-o ordine anume, so here goes nothing:
- multumesc faptului ca iubesc si sunt iubit. Nu numai de familie, ci si de acel "special someone". Nu o sa dezvolt mai mult, dar stiti foarte bine la ce ma refer.
- in sfarsit, am ajuns acasa. La mine acasa. And it feels damn good, I tells ya! Mai mult decat atat, uitandu-ma in jur, am foarte multe motive sa fiu fericit si multumit de mine, de noi.
- de bine, de rau, inca am o masina in care sa bag bani, dar care imi ofera si satisfactii, si mobilitate in acelasi timp.
- intr-un sens mai larg, sunt bine si sanatos. Atata timp cat nu sufar de vreo boala terminala si nu ma pot autointitula "handicapat" (cel putin fizic), eu zic ca merita sa ma bucur si sa sarbatoresc si asta.
- asa cum am mai spus-o de atatea ori, nu am multi prieteni adevarati, dar pentru cei pe care ii am, totusi, eu sunt recunoscator.
- am un loc de munca si sunt multumit si de latura financiara si de colectiv si de ceea ce fac propriu-zis. Putini pot spune asta, parerea mea. Nu pot decat sa imi doresc sa mearga la fel de bine in continuare.
- am familia (relativ) aproape si ma bucur ca ii pot vedea mai des.

Or mai fi si chestii micute, dar as lungi lista prea mult. Oricum, astea mi-au venit mie in minte primele, deci cred ca sunt si cam cele mai importante, iar putini se vor grabi sa ma contrazica.

Nu pot decat sa le doresc si celorlalti sa fie la fel de "binecuvantati" si sa poata numara cel putin la fel de multe in Noul An si sa le pastreze multi ani de acum incolo!

La multi ani tuturor!

Dedicatie

For my sweet love:

The world I live in...

Acum nu (foarte) multi ani cei care ma ascultau perorand despre Romania, blestemul de a fi roman si cum nu as vrea sa mai vad vreodata tarisoara asta demna de mila strainilor, poate ca mi-ar fi dat dreptate sau m-ar fi numit nebun. La fel de bine, poate ca au fost si destui care mi-au spus ca lucrurile (sau viziunea mea asupra lor) se vor schimba and by God, they were right!

Nu, tot nu am o parere buna despre Romania si despre romani. Don't even get me started on Romanian politics and its rulers, DAR o sa spun ceva total contradictoriu cu parerile mele de atunci: multumesc destinului ca sunt roman si nu un olandez, un american sau vreun nordic, in general, ca nu sunt un a-roman. De ce? Ei bine, pentru ca romanii, oricat de rai si prosti ar fi pe alocuri sau generalizat, au ceva ce le lipseste majoritatii din afara granitelor: acel spirit de camaraderie si prietenie adevarata, deschidere catre socializare si respect pentru alte culturi.

In antiteza cu asta vine ce am vazut eu si ce am cunoscut eu, uitandu-ma un pic in "ograda vecinului" adica la olandezi, americani si alti straini cu care am interactionat si cu care am incercat sa leg prietenii, dar s-a ales mai mult praful. Ce am observat eu din aceste tentative? Ca pentru straini, in general, contezi atat timp cat esti in raza lor vizuala (in principiu la propriu, dar si la figurat). In momentul in care se pierde contactul, nu contezi nici cat o conserva din gaura de cur de elefant.

Sa intru un pic mai in detaliu: nu e vorba ca acesti oameni sunt atat de reci si neprimitori incat sa iti respinga cu brutalitate incercarile de a te apropia de ei, de aceea nu vor refuza sa bea o bere cu tine, sa te ajute cu ceva ore de munca fizica sau intelectuala, ori chiar cu bani, dar sa nu cumva sa iti intre in cap la vreun moment-dat ca il vei putea suna la ceas de noapte sa iti povestesti necazurile/cosmarurile ori sa te intrebe daca ai probleme atunci cand se poate citi pe fata ta ca ceva nu e in regula. Sa nu te astepti ca dupa ce ai pierdut contactul cu el sa te caute pe messenger sau la telefon, incercand aproape disperat sa alfe daca mai traiesti si cum iti merge.

Nu, asta e aproape specific romanilor. Desi nu ii laud, ca nu toti sunt asa si din pacate am avut prieteni din randul celor care se muleaza perfect pe ce am spus in paragraful anterior.

Poate ca ma pacalesc eu si cred ca e vorba de romani sau de faptul ca sunt roman cand, de fapt, e vorba doar ca asa sunt eu. Si ca asa ma astept sa fie si ceilalti din jurul meu. Nu cred ca e chiar un pacat de moarte nici daca stau lucrurile asa. Nu am fost invatat sa fiu asa cum sunt, nu m-am autosugestionat sa devin asa, ci pur si simplu asa e scris in materialul meu genetic: sa fiu cel care doreste si incearca sa pastreze legatura cu cei pe care i-a cunoscut la un moment-dat. Si nu numai atat, dar (si aici incep sa fiu nesigur daca e de bine sau de rau) tind sa fiu deschis si sa ajung sa consider amic sau prieten foarte repede pe cineva atunci cand vad acest potential in persoana respectiva, dar fara sa imi dau seama ca sentimentul nu e reciproc, ca celuilalt ii pot fi oarecum indiferent si ca nu isi doreste neaparat un nou prieten si poate ca si atunci, acel prieten nu as fi eu.

And that fuckin' hurts, I tells ya! Te expui si bagi resurse intr-o relatie de prietenie care nu este impartasita. Suna oarecum stupid sau lame, dar asa cum am mai spus-o, prietenii adevarati ti-i numeri pe degetele de la mana (with room to spare) si nu stiu altii, dar eu sunt deschis ideii de a avea mai multi prieteni si poate ca de asta sunt asa de naiv incat sa cred ca si altii vor acelasi lucru.

Ei bine, din pacate, pot spune ca am un singur prieten adevarat strain, iar restul nu fac decat sa confirme regula. Desi mai cunosc si alte persoane cu care ma bucur sa stau de vorba si cu care ma simt extraordinar atunci cand reusesc sa am conversatii, nu ii pot numi prieteni, oameni carora chiar le pasa de soarta mea si care chiar se dau peste cap sa vada cum o mai duc, asa cum as face eu.

Uneori asta ma inraieste. Atunci decid pe loc ca o sa renunt la a-i mai contacta si ca nici nu ma mai intereseaza de ei. Dar de fiecare data cand vreunul din acesti "prieteni" ma contacteaza imi spun ca am fost nedrept si ma bucur enorm, uitand toate relele si tot ce am spus. Urasc asta. As vrea sa ii reneg complet si sa nu mai am de-a face cu ei. As vrea sa inteleaga odata ca nu asa se comporta un prieten si sa isi vada de drumul lor, daca nu sunt in stare sa respecte si sa intretina o astfel de relatie in alt mod decat un telefon pe an sau o conversatie pe chat in cazuri extreme sau cand are nevoie de ceva.

Dar deja divaghez. Da, sunt multi romani care au apucaturi de "straini", dar sunt mult prea putini straini care sa fie ca mine, mai "romani".

A bon entendeur, salut!

Sunt narcisist sau doar schizofrenic?

Probabil ca multi dintre voi au observat ca imi place sa citez din mine sau, mai precis, din vechile mele articole. Si probabil ca am mentionat de si mai multe ori cat de mult imi face placere sa ma recitesc. Pentru cei care nu au blog sau nu au publicat carti, probabil ca e un pic mai dificil de inteles, dar nu imposibil.

Intrebarea mea ar fi daca dintre cei care sunt in "blogosfera" (hate that word, don't really know why) mai sunt "narcisisti" din astia ca mine.

Nu e vorba ca in momentul in care imi citesc unul dintre vechile articole simt cum ma umple admiratia de sine, incepand de la varful unghiilor de la picioare pana in crestetul capului, dar imi face, cu adevarat, o mare placere sa redescopar ideile sau ineptiile pe care le-am debitat la un anumit moment-dat, pe un anume subiect sau despre nimic.

E narcisism?

O sa continui prin a spune ceva poate un pic ciudat sau de-a dreptul bizar: in momentul in care citesc un articol vechi, sunt absolut constient ca este creatie proprie, neplagiata si neinfluentata, dar in acelasi timp simt exact ca si cum as citi o carte interesanta, a unui autor mai mult sau mai putin cunoscut, pe scurt, a unui strain care scrie exact ce as avea eu de spus, direct din suflet. Ma unge la inima, nu alta.

E schizofrenie?

Poate ca cel putin unii dintre voi se vor grabi sa imi raspunda la dilemele astea existentiale, dar judecand dupa numarul de comentarii de pe blogul asta, oricat de vehemente au fost declaratiile mele, se pare ca nu au starnit sentimente suficient de puternice incat sa ii provoace pe cititori sa bata cu pumnii in tastatura sau sa isi verse oful in vreun comentariu lasat macar la misto.

Anywho. Am spus-o si o sustin in continuare: nu tin blogul asta pentru altii, ci pentru mine. Daca as vedea ca exista persoane care chiar isi dau interesul sa descopere si sa redescopere acest blog, ar fi un bonus si mi-ar face mare placere. Pana atunci, insa, isi va pastra rolul de supapa de refulare, loc de reflectie si meditatie, teren de joaca si mijloc de a contorsiona ideile si viziunile asupra lumii inconjuratoare.

Cheers to all!

Pofta de viata

Nu sunt multe momentele astea in viata si nici nu vin la intervale scurte. Ba, mai mult, aproape de fiecare data vin in momente in care nu te astepti si nici nu au o legatura bine definita cu realitatea inconjuratoare. Deci atunci cand apar, singurul lucru care trebuie sa iti vina in minte este sa sarbatoresti in vreun fel, adica sa te bucuri cu adevarat de senzatie sau sentiment, pentru ca cel mai probabil nu te vei mai intalni cu el prea curand.

De unde a mai venit si asta intrebati? Pai, tocmai asta e: asa cum spusei adineaori, nu trebuie sa aiba un motiv. Poate am dormit bine azi-noapte sau poate ca s-a incrucisat luna cu carul mare la zenit si s-au aliniat cu copacul din fata stalpului portii, dar uite ca in dimineata asta mai-mai ca as canta "Wow, I feel good!", dar cred ca o sa ma limitez la a asculta melodia.

In rest, ce sa zic? Good things come to those who wait. Deci am asteptat, au venit, mai astept, sper sa mai vina. Iar asa cum spunea un bun prieten, trebuie sa ma mai si bucur de realizarile mele, ca nemultumit sunt si am fost destul de tot si de toate. Motive sa nu ne bucuram sunt la tot pasul, deci fac si eu ca Bruce Willis in Ultimul samaritean (desi situatiile sunt sensibil diferite) - parafrazand, bineinteles: "daca ies din asta cum sper, o sa dansez o giga". Si daca va intrebati ce e o giga, o sa apreciez gestul ca atunci cand gasiti raspunsul sa il postati si aici, ca sa imi dau seama ce am de facut.

Si ca sa fie tacamul complet, asta descrie perfect starea mea:

Anywho, cam atat am avut de spus despre asta.

Enjoy life!

Blog review

I don't know about you, but I think it was high time for a new post. Yes, I've been thinking about writing an article for a while, if not for a better reason, then because I really miss that accomplishment feeling you get once you posted it and it's out there, for everyone or no one to see. So what is this one about, you may ask. Well, not much and everything. I will ramble on about this blog itself. Sort of.

I noticed most people don't really care about my poll. Maybe I haven't advertised it enough or well enough. I mean, com'on, only 3 votes?!! Punaise! That's hardly something to take into account. And I know for a fact that more than 3 people are actually reading this friggin' blog. So let's go people! Hit that poll like there's no tomorrow. Help me make a decision, or at least make it difficult for me to make a decision!

Let's see...what else? I added a couple of songs that I like on the side bar, just to give people a bit of entertainment (as if my articles weren't enough - sigh and rolling eyes) while they read, or give them an idea about what the heck I'm listening to these days, or how Ciutacu would put it: "what the genius likes" (I'm not that egocentric...but I like to think I could be). No feedback, no comments, no suggestions. Nothing!

So far, no complaints about the eMAG banners. Not that many clickthroughs either, not a single purchase. Too bad. I'll keep them...at least for a while.

Hope you appreciate the revolver map. I know I do! Looking forward to the day I will land on the blog page and see that globe swarmed with hits, but I will not post any porn movies just to get there so I think I might have to wait for a while...

No people brave enough to register as my friends on the blog. Guess that one is one step out the door...I give it to the end of the year and then it's gone baby, gone.

Oh, yeah, almost forgot: if you missed this one too, then you'll be surprised to find out that I have recently decided that I am proud to represent this nice (but mostly poor) region of the country. After all, I am now a citizen (no, not Kane), so no reason not to show it off.

And that's about that. Fresh post, just for you. OK, OK, for me too...but don't tell anyone I said that.

Peace and light! (heard that's what Ashton Kutcher is using these days on Twitter - good thing you can't see me rolling on the floor laughing)

1 2 3 Treaba cu blogul...

Prin februarie (daca va vine sa credeti) am inceput articolul asta. Ma rog, i-am pus titlul ca sa nu uit ideea si faptul ca vroiam sa scriu ceva. Din pacate a trecut atat de mult timp si eu mai-mai ca am uitat sa il si finalizez, ba chiar am uitat ideea de la care am pornit.

Dar chiar azi explicam unui prieten care e treaba cu blogul. Pai, lucrurile stau cam asa: atunci cand evenimentele din viata ta te impiedica sau par ca te impiedica sa scrii, intri intr-un fel de letargie. Subiectele par inabordabile, nu sunt demne de blog, ba chiar dai vina pe lipsa de inspiratie. Iti spui si recunosti ca nu ai chef si tot asa. Intri intr-un cerc vicios care are doar efecte negative asupra blogului si psihicului.

Pe de alta parte, daca scrii in fuga un articol, chiar si dupa o perioada mai indelungata de inactivitate (asa, ca mine), parca ti se deschide apetitul. Si ca sa mentin analogia cu gastronomia, e exact ca in vorba aia: pofta vine mancand. Din ce scrii, din aia gasesti mai multe subiecte si mai multa vointa/dorinta de a scrie. Parca te-ai intalni cu cineva si incepi sa ii spui bancuri. Cu cat spui mai multe, cu atat iti amintesti mai multe. And so on, and so forth...ma rog, ati prins deja ideea.

Deci treaba cu blogul? Eu descriu blogul meu cu un singur cuvant: terapie. Asta e pentru mine. Fie ca sunt mahnit, deprimat, nervos, siderat, socat sau pus pe glume, de fiecare data ma pot baza ca ma voi simti bine sa scriu pe blog. Nu cred ca am terminat de postat un articol vreodata si sa fiu dezamagit sau suparat pe rezultat.

Am pornit acest blog la indemnurile lui Dorian si ii multumesc pe aceasta cale. Mi-a oferit posibilitatea de a-mi da frau liber creativitatii si imaginatiei deopotriva, precum si o foarte binevenita supapa de refulare a tuturor gandurilor, viselor si frustrarilor care s-ar fi acumulat si poate ca m-ar fi doborat la un moment-dat.

In concluzie, recomand oricui care are o idee si putin timp liber sa isi porneasca propriul "jurnal public" pe care sa scrie de cate ori au chef si de cate ori il paleste inspiratia.

Spor la scris!

Should I...or shouldn't I?

Here I am, once again...tempted.

Apple you sneaky bastard! Da, eu, self-proclaimed "Nokia man" (nu o data, ci de mai multe ori), am inceput sa consider si posibilitatea de a ma pricopsi cu un iPhone 4S. E de bine, e de rau...timpul va spune daca a innebunit lupul sau a fost doar o faza prin care am trecut.

Nu stiu cati dintre voi isi amintesc dar eu am "posedat" un iPhone 3GS 32GB acum vreo 2 ani. Trebuie sa o spun raspicat ca nu am fost impresionat. Nici pozitiv, nici negativ de super device-ul raposatului Steve Jobs. So...what changed?

Pai, pentru inceput, s-a schimbat design-ul. Stiu ca e aproximativ acelasi cu cel de la iPhone 4, dar combinatia design/soft imbunatatit, camera mai buna (desi nu imi mai doresc de mult asa ceva pe telefon - da, stiu, ma contrazic, dar nu pot evita asta) si intrigantul Siri, ma fac sa inclin din nou spre ceva in afara ariei mele de comfort Nokia si sa arunc un ochi si in ograda vecinului sa vaza irisul meu what the fuss is all about.

Da, si eu, ca multi altii de altfel, am fost foarte dezamagit ca nu am vazut un nou iPhone, generatia a 5-a, ci doar un izotop (wow, stiu chemeserie din asta!) al iPhone 4, dar vad intr-adevar potentialul din iPhone 4S si inteleg si "teoria conspiratiei" de marketing pe care am citit-o intr-un articol pe net, cum ca oamenii de la Apple mai intarzie lansarea lui iPhone 5 ca sa iasa cei cu iPhone 4 din contractele pe 2 ani si sa aiba un model mult imbunatatit spre care sa tinda si sa reinnoiasca acele contracte sau sa le dea naibii pe garla si sa isi faca altele numai ca sa posede "bijuteria". In sfarsit, daca v-am facut curiosi, puteti da un serci pe Gugal si o sa vedeti despre ce vorbesc.

Si totusi...what gives?! Nici nu stiu daca as putea scrie pagini pe langa subiect (si sunt sigur ca multi dintre voi nici nu isi doresc asta), dar ca sa nu o lungesc aiurea, raspunsul simplu ar fi "don't know. It's beyond me." Are acel je ne sais quoi.

Hai, o ultima incercare: poate o fi faptul ca nu mi-am mai schimbat cilifonul sau nu am mai achizitionat unul nou de vreo doi anisori asa, iar ca un "inrait" al telecomunicatiilor mobile ce ma aflu (a se citi "care este") probabil ca mai am un pic si intru in sevraj?

Ma opresc aici. Si-asa cred ca am spus prea mult...Daca vreti sa dati o mana de ajutor sau daca vreti sa imi sporiti starea de confuzie, puteti vota in sondajul pe care l-am postat pe sidebar-ul din stanga (il gasiti daca vreti cu adevarat). No hurry, there's still time to vote...right up to the end of the year. Nu o sa mai intru in detaliile motivelor, dar daca raspunsul final (oare o sa imi ceara drepturi de autor Virgil Iantu? Bah, who cares?) va fi "da", fapta-n sine se va petrece probabil prin februarie. Dar eu nu mi-as tine respiratia asteptand, in locul vostru...

PS: numiti-ma sentimental si ramolit, dar eu cred ca "S"-ul din iPhone 4S vine de la "Steve". Rest in peace, mate! Make sure to say "hi" to the other Steve I wish I had comemorated in one of my posts.

Rock Day

Moto: And God said: "Let there be Rock!"

And he saw that it was gooood...

I officially proclaim this day to be the Rock Day. At least on my blog. Hence, I will mercilessly add some videos/links of songs that I listen to bright and early today. So, without further ado, I bring to you:

Short introduction: Linkin Park, meet reader. Reader, meet Linkin Park.

Si ca sa nu aliniez aici toata discografia lor, o sa inchei cu:

Sa nu aveti impresia ca asta e tot rock-ul pe care il "stiu", nu ca as fi eu nu stiu ce rocker inrait, dar mai am piese favorite si de la Disturbed, System of a Down ori Godsmack, numai ca nu astea mi-au venit in minte atunci cand am simtit nevoia sa ma/va rockuiesc un pic.

Puteti considera asta un preambul la ce o sa postez in "playlist-ul" de pe sidebar cand o sa am un pic de timp si chef. Sper sa va placa selectia...

Epilog