Why?

Atentie! Continut filozofic! (sau filfizonic, depinde de gusturi)

Acum muuulti ani, pe cand era Udrea fata mare iar fundul ii cantarea mai putin de 100 de kilograme, am decis ca o sa incerc sa nu mai gasesc asemanari intre muzica pe care o ascult si starile mele de spirit sau trairile mele sentimentale, oricum ati vrea sa le numiti.

Era o replica intr-un film care exprima destul de bine dilema muzicii si a starii de spirit. Zicea ceva cam asa: "...eram deprimat pentru ca ascultam disco sau ascultam disco pentru ca eram deprimat?" Citatul era al unui personaj jucat de John Cusack, daca nu ma insel, iar filmul se numea Serendipity. Nu cred ca as putea sa va fac un rezumat al actiunii. De fapt, e posibil sa ii fi vazut doar trailerul si am retinut acest "tag line". Prea putin mai conteaza.

Ideea era ca si eu, la momentul respectiv, simtindu-ma mai sensibil si oarecum fragil, ascultam si deveneam atent la multe melodii pe care parca un DJ invizibil le punea ori ca sa descrie ceea ce simteam, ori ca sa imi "transmita" ce ar trebui sa fac. Nu ma intelegeti gresit. Nu aud voci. Nici mesaje subliminale, doar ca versurile respective spuneau cum a procedat personajul sau artistul ajuns in anumite situatii pe care eu le consideram identice sau asemanatoare.

Oare era o prostie? Nu stiu daca pot da un raspuns direct. Cert este ca la un moment-dat m-am gandit ca ar trebui sa ascult muzica, nu sa o simt, pentru ca in felul asta nu o sa ma mai invart in jurul acelorasi stari, lasand versurile sa imi aminteasca de lucruri la care era mai bine sa nu ma gandesc.

Timpul a trecut, eu am continuat sa ascult versurile, dar o schimbare a avut loc si situatia, inevitabil, a trecut, fara prea mare legatura cu decizia mea.

Intre timp, dar mult mai de curand, am observat ca am inceput sa gasesc asemanari intre situatia in care ma aflam si cartile pe care le citesc. Now isn't that something? Ciudat? Poate. Stupid? As inclina sa spun ca da (si multi dintre voi se vor grabi sa ma aprobe). Dar, de data asta nu caut sa mai iau decizii, ci, mai degraba, imi pun intrebarea: ce ne face sa gandim astfel? De ce "cautam" asemanarile astea intre realitatea cotidiana si lucruri care vorbesc despre situatii mai mult sau mai putin...fantastice?

Stiti ce? Cat m-as chinui, nu prea imi dau seama. Sigur ca as putea spune ca e pentru ca nu ai ceva mai bun de facut sau ca atunci cand esti deprimat, tinzi sa acorzi atentie unor detalii aproximativ insignifiante si sa le dai importanta fara sa o merite.

Ori...poate ca acele carti/cantece sunt asa de nasoale incat nu te poti abtine sa nu compari cu ceva real pentru ca preferi sa iti trimiti gandurile cu sorcova, in alta parte, decat la ceea ce citesti!

Da! Asta o fi! Iar cu aceste vorbe de duh, mai inchei un articol "de-a-mpixul".

S-auzim de bine!