Invazia chineza si furcile Caudine

Blestemata fie clipa in care un asiatic (sau poate mai multi - despre care eu cred ca ar fi de origine chineza) a gasit blogul meu si s-a gandit, in infinita-i intelepciune, sa isi faca reclama prin postarea de comentarii la articolele mele (la inceput la articolele mele mai vechi, iar apoi la aparitia oricarui nou articol)!

Uite asa m-am pricopsit eu cu acest Jimmy Chu al blogurilor care ma asalteaza cu mesajele lui mai mult sau mai putin in chineza mandarina pe care nici nu le inteleg si nici nu mi le doresc pe blog.

Cum nu imi doresc sa transform blogul intr-un regim totalitarist si nici nu vreau sa ma obosesc sa aprob fiecare comentariu in parte (asa cum am fost apostrofat la inceputurile mele timide in ale blogaritului, cand testam si eu ce stie sa faca o functie sau alta), am inceput sa caut alternative. Auzisem eu pe blogurile pe care le frecventez ca "banez asta" si "i-am dat ban aluia", deci, teoretic, ar trebui sa pot sa ii pun si eu un semn cu "kick me in the face" in frunte chinezului meu "preferat" si sa il trimit la dracu'-n praznic, in...Tibet.

Asa ca am dat un serci pe Gugle si am gasit ceva, cred eu folositor. Dar, asa cum se intampla de obicei, mai intai trebuie sa fie mai rau, ca sa fie mai bine, deci procesul de tranzitie nu a fost chiar unul simplu. Mai intai a fost faza de implementare (care trebuie sa recunosc ca nu a fost foarte complicata), iar pe urma...ei bine, pe urma m-am trezit fara niciun fel de comentarii. Stupoare! Urmata de panica! Urmata de nervi. Urmata de frustrare.

Si dai, si lupta, si lupta si dai, si pana la urma am razbelit eu cumva sa "resurectez" comentariile din eter sau unde s-or fi dus, ca tare mi-ar fi parut rau, dupa ce ca sunt putine, sa le pierd si pe alea. Imi face placere, din cand in cand, sa imi recitesc articole din arhiva, iar daca au comentarii, e cu atat mai bine.

Anywho, dupa o serie de transpiratii reci, dupa cum spuneam, se pare ca am reusit sa recuperez ceea ce consideram pierdut pe vecie, iar de acum sper sa fiu pregatit pentru un nou atac la baioneta din partea temerarului asiatic si il voi astepta cu drag sa il trimit in geneza cu tot neamul lui de cretinoid (aici ma refer la familie, nu la rasa).

So, in the words of...some great wise man (I'm sure):

Bring it on, grandma!

Something for my over-religious pals...

FUCK church!

Moto: Never underestimate the power
of stupid people in large groups!

Nu stiu daca am mai zis-o, dar o sa mai precizez o data: nu am nimic cu religia...atata timp cat aceasta nu intervine in modul meu de viata, atata timp cat nu ma incomodeaza. Ba chiar pot sa respect credinta oricui (in limite rezonabile), atata timp cat acea persoana nu incearca cu obstinatie sa isi impuna punctul de vedere (din experienta proprie, nu eu sunt primul care ramane fara argumente oricum...). Acelasi lucru se aplica si pentru preoti. Nu ii venerez, nu plec urechea la ce au de spus, dar am intalnit destui oameni de toata isprava care purtau sutana si stiu ca unii traiesc viata despre care vorbesc, in timp ce altii merita sa fie impuscati si lasati pe marginea drumului. Dar ce urasc cu inversunare si nu pot sa suport sub nicio forma este orice semn a ceea ce eu consider fanatism, acest fapt, rasfrangandu-se asupra mea.

Spre exemplu, nu o sa inteleg niciodata de ce ar interzice "Dumnezeu" sa te uiti la televizor. Nu inteleg de ce "Dumnezeu" te-ar pedepsi ca nu ai tinut post, pentru ca sanatatea nu ti-o permite, ori de ce "Dumnezeu" nu ti-ar da voie sa folosesti curentul sau ar avea ceva impotriva sa accepti tratamente, iar lista continua, practic, la infinit. De ce? Pentru ca OAMENII sunt niste animale foarte creative si pot interpreta orice cuvant si pot inventa mii de idei dintr-o simpla propozitie, doar pentru ca vor sa fie, de ce nu?, mai catolici decat Papa.

Dar ce am eu impotriva bisericii? Pentru mine, biserica (institutia, nu cladirea) este lucrul care imi sta ca un ghimpe in coasta, o barna in ochi sau un stalp in fund. Pentru ca, spre deosebire de un om, biserica este cea care are puterea sa imi altereze stilul de viata, prin impunerea anumitor decizii clericale asupra vietii mele, cat se poate de laice.

Sa nu uitam cine e responsabila pentru Inchizitie. Cine a fost responsabila pentru multe neajunsuri ale Evului Mediu. Cine a spus "crede si nu cerceta" si a incercat sa ne tina in intuneric, atunci cand incercam sa ne emancipam si sa ne ridicam mai sus decat maimuta care se scarpina in fund si isi miroase degetul.

Daca biserica este cea care ma impiedica sa fac cumparaturi duminica, pentru ca toate magazinele sunt obligate sa fie inchise, then I say "fuck church". Daca biserica isi "vara coada" si interzice vreo emisiune la televizor, then, guess what? FUCK church! Daca biserica are ceva impotriva faptului ca eu am ceva de munca duminica sau ca vreau sa spal, sa ma tund sau sa tai frunza la caini duminca, atunci FUUUUUUUUUUUUUCK church!

Peste toate astea, cred ca biserica este o institutie cat se poate de perversa, care este condusa de interese pur laice ale unor oameni meschini si corupti care nu au nicio tangenta cu religia sau cu divinitatea...whatever that may be.

Iar daca cineva crede ca lucrurile astea au logica sau ca religia, biserica si preotii vin la pachet si trebuie sa le iubesti in egala masura, then you people need to check your brains cause they're wired all wrong! There! I've said it!

Mie nu mi-ar putea pasa mai putin de credintele spirituale ale unei persoane si nu cred ca mi-as schimba parerea despre cineva daca el/ea crede sau nu crede in vreo forma a divinitatii. Pentru mine faptul ca alegi sa crezi sau nu, e ceva strict personal, oarecum intim si trebuie pastrat pentru sine. Nu trebuie sa ne transformam automat in preoti, profeti sau anticristi, ori sa etichetam persoanele in felul asta. Asa cum nu poti justifica faptul ca incerci sa iti impui credinta asupra celorlalti doar pentru ca tu crezi ca stii ce e mai bine pentru ei. Asa cum nici nu ar trebui sa duci credinta sau necredinta la extrem.

Iar pentru cei care inteleg ce am vrut sa spun aici... Peace out!

Sunt...

...fan Nokia (cand vine vorba de telefoane mobile)
...fan Sony (cand vine vorba de multe electronice)
...fan Samsung (cand vine vorba de monitoare, TV si, in general, chestii care au legatura cu vizionatul filmelor)
...fan Logitech (cand vine vorba de accesorii pentru computatoare)
...fan Heineken (cand vine vorba de bere)
...fan Jackie Daniels (cand vine vorba de whiskas)
...fan Coca-Cola (pentru ca e cea mai buna bautura racoritoare inventata vreodata!)
...fan Durex (pentru 100 de milioane de motive...)
...fan...(poate voi continua intr-un articol viitor)

Iar astea sunt 9 lucruri pe care numai cateva persoane le puteau sti sau banui despre mine. Atat.

The pursuit of happyness

Moto: Nu sunt fericiti cei care au mult,
ci cei care se multumesc cu putin.

Pentru cei care vor sari repede cu gura ca "stie ei mai bine" si nu se scrie happyness, ci happiness o sa ii dezamagesc si o sa le spun ca stiam deja, numai ca acest titlu corespunde unui film. Un film pe care l-am vazut acum ceva timp in urma si despre care am vrut sa scriu chiar atunci, numai ca, evident, am intarziat un pic.

Filmul este cu adevarat emotionant si m-a impresionat din multe puncte de vedere, unul din cele mai importante fiind chiar povestea in sine, adica modul in care un om lupta cu toate puterile sa isi asigure lui si copilului sau un trai decent.

Acest tata trece prin iadul cotidian, reuseste sa isi pastreze cumpatul si sa persevereze in aceasta lume care pur si simplu pare sa i se impotriveasca la fiecare pas...de ce? Nu de ce i se impotriveste lumea, ca am ajuns si eu sa cred ca asta e rolul "mamei natura", sa ti se impotriveasca, ci de ce persevereaza tipul asta care traieste o poveste destul de des intalnita (dar nu neaparat comuna, asa cum am fost tentat chiar eu sa o numesc), pana la urma?

Stiu ca am citit eu pe undeva...poate chiar prin ceva Constitutie, (acum parafrazez dupa ureche, daca intr-adevar exista scris prin vreun document oficial al vreunui stat din lume) ca dreptul la fericire si bunastare personala e garantat.

Ca sa ne intoarcem la film, omul asta, dupa cum ziceam, pur si simplu se incapataneaza sa isi garanteze chiar el acest drept. Se lupta pentru o cauza nobila si, desi sortii ii erau potrivnici, reuseste sa isi intoarca soarta si sa obtina, in final, ceea ce isi dorea...fericirea de a sti ca nu mai trebuie sa aiba grija zilei de maine, ca fiul lui e in siguranta si ca nu ii lipseste nimic.

Sigur, fiind un film, lumea se asteapta la un happy end si acesta vine, negresit. Acum stau si ma intreb: de cate ori se intampla asta in viata reala?

Cati dintre voi imi pot spune ca au fost intr-o situatie similara si ca au avut propriul lor final fericit? Nu vreau sa fiu pesimist, dar pe zi ce trece, vad ca lumea parca se inraieste. Te uiti in stanga si-n dreapta si parca te astepti din ce in ce mai des sa mai primesti o lovitura: ori in buget, ori in vintre, ori in psihic. Atunci se pune o alta intrebare: cat poti rezista intr-o asemenea situatie, care parca nu face altceva decat sa se deterioreze? Dar, poate mai important ar fi sa (te) intrebi: oare ce a avut omul ala asa de special de a reusit, pana la urma sa se impuna in fata vicisitudinilor vietii? Si, negresit, urmat de o alta: oare am si eu aceleasi calitati sau ceva echivalent care mi-ar putea da aceeasi sansa?

Bineinteles ca nu am cum si nu pot sa raspund la aceste intrebari, pentru ca daca ar avea cineva toate raspunsurile...viata ar fi foarte plictisitoare. Presupun ca, in final, totul se poate reduce la un lucru. Un instinct primar si cat de dezvoltat e in fiecare din cei care isi pun aceste intrebari. Este vorba de instinctul de supravietuire. Cu cat acesta e mai puternic, cu atat ai mai multa vointa sa treci peste orice obstacol si cu totii trebuie sa speram ca la capatul tutoror obstacolelor exista ceea ce cu sau fara stiinta cautam mereu: fericirea.

Da, asta face sa merite totul. Daca pierzi speranta ca la un moment-dat nu va mai trebui sa lupti sa faci inca un pas, atunci totul se prabuseste si nu mai exista nici o cale de redresare. Esti in vrie si nu o sa te opresti pana nu ajungi la 2 metri sub pamant, mai devreme sau mai tarziu, dar cel mai probabil, cat se poate de curand.

Nimeni nu poate defini cu adevarat fericirea. Nici nu cred ca exista vreun om sanatos la cap care sa iti poata da o reteta a fericirii. Fiecare are un drum propriu si un mod propriu de a-si identifica si obtine aceasta stare de spirit atat de ravnita.

Cu totii traim viata pe muchie, din punctul asta de vedere pentru ca, de fiecare data cand faci un pas care te aduce mai aproape de a fi fericit, constientizezi (sau poate ar trebui) ca in orice moment e posibil sa pierzi tot. Poti ajunge miliardar peste noapte si a doua zi sa afli ca ai cancer, asa cum poti sa iti gasesti sufletul pereche pentru ca a doua zi sa ai un accident. De aceea trebuie sa pretuim fiecare "moment de glorie" pentru ca nu se stie daca vei mai avea vreunul sau cat o sa dureze.

Stiu, o cam dau in Mahatma Ghandi or some shit like that, dar despre asta am chef sa scriu and by God, that's what I'm gonna do! Si-asa la cati vizitatori are blogul asta, as putea la fel de bine sa il numesc jurnal intim.

Anywho...is life worth living? Definitely! Dupa cum spuneam, daca raspunsul ar fi nu, inseamna ca ai pierdut deja lupta. Cred ca asta e scopul pana la urma...sa luptam. Noi cu viata, intr-o inclestare de la viata pana la moarte.

Asa cum mi-a spus cineva odata, atunci cand ti se intampla un lucru pe care il consideri incredibil de rau, trebuie sa astepti un pic, pentru ca, in timp ti se va demonstra ca a fost cel mai bun lucru posibil. Imi place sa cred asta si pot spune ca deja mi s-a intamplat, cel putin o data. Oare e prea mult sa cer un encore?

I could really use a wish right now...

Acum aproximativ un an (give or take a month) scriam despre cum e sa te simti singur in mijlocul unei multimi de oameni si descoperisem o melodie superba de-a lui Eminem pe care inca o ascult cu mare placere.

Iata ca istoria se repeta, intr-o oarecare masura, si, recent, am gasit un nou "personal favourite" care se potriveste cu ceea ce mi-as dori si eu acum.

Pentru cei pe care i-am facut curiosi, includ melodia aici, sper sa o ascultati pana la refuz...I know I will!

100 bottles of beer on the wall...

Dupa ce am publicat articolul de ieri, am realizat un lucru destul de interesant: I broke the 100 posts barrier... Nu stiu daca e o chestie super tare sau cea mai grozava treaba care s-a vazut vreodata, dar eu sunt placut surprins ca am atins "venerabila varsta" de 101 articole...cu asta 102. Cel putin asa zice numaratoarea din Dashboard (apropo, acum imi dau seama cat de stupid suna "Tablou de bord"...idiots).

Nu mi-am propus niciodata sa scriu nu stiu cate articole, si inca ma minunez ca am reusit la un moment-dat intr-o singura luna sa public 25, dar sunt sigur ca mi-a prins bine sa pot sa ma exprim liber, sa rad sau sa refulez dracii pe care mi i-a provocat unul sau altul.

Mi-am dorit, insa, de multe ori sa am un an in care sa public macar un articol pe luna...daca va uitati in arhiva, o sa vedeti ca planul asta a fost un mare "fail" din partea mea, dar inca nu am murit si nici nu planuiesc in urmatoarele luni, deci sper ca voi "remedia" situatia in anii ce vor urma.

Oricum, raman de parere ca aici scriu nu pentru a demonstra ceva sau pentru cineva, deci nu am obiective de atins pentru ca asta ar afecta creativitatea si liberul arbitru. Nu se merita sa scriu doar de dragul de a publica ceva. Si chiar ma streseaza blogurile care pun cate 10 videoclipuri pe zi, fara prea multe idei proprii sau pareri exprimate, transformandu-se in copii sau sateliti ai youtube-ului.

Fuck that! Daca ceva mi se pare amuzant sau daca ceva ma scoate din sarite, ori daca sunt deprimat si simt nevoia sa ma descarc, atunci scriu. Daca nu, nu are rost sa ocup spatiul virtual cu niste tampenii care nu imi apartin si care nu ilustreaza nimic altceva decat faptul ca stiu sa folosesc functia de cautare de pe Google sau mai sus-numitul YouTube.

Asta imi aminteste de un blog pe care il frecventez aproape zilnic si care in ultima vreme a ajuns sa ma calce pe nervi. E vorba de blogul lui Mircea Badea, care are o emisiune foarte tare, dar din pacate nu aloca destul timp blogului, iar atunci cand o face, arunca niste statistici despre audiente (pe care le gasesc de-a dreptul enervante si total neinteresante), ori niste poze din vacante (pot si eu sa gasesc destule pe Gugal) sau vreun anunt umanitar ori filmulet al vreunei batai. That is just a big load of fuckin' crap! Si peste toate astea, e plin de reclame! I mean...why?!?

Da, stiu, sunt un invidios, un "blogaras" care se infurie pe propria micime... Eu zic asa: daca nu poti sa fii creativ si sa ai un blog unde sa te regasesti si sa iti recitesti postarile cu placere, chiar si la ani dupa ce le-ai publicat, atunci mai bine iti faci un site si pui acolo toate statisticile INSOMAR si filmuletele YouTube, la care atasezi si vreo pagina de Picasa unde sa iti pui escapadele de weekend, iar ca slujba platita, iti pastrezi frumoasa emisiune in care esti cu adevarat creativ si ai ceva de spus.

Dar sa nu transform articolul asta intr-un "hate post", pentru ca, asa cum spuneam, imi place emisiunea lui si il consider un tip foarte inteligent, dar in ceea ce priveste blogul, ma asteptam la mai mult. Mult mai mult.

Anywho, revenind la blogul meu si bariera de 100, sper sa fiu in continuare prolific si sa am subiecte, chef si timp sa continui aceasta mica placere pentru cat mai mult timp de acum incolo. Nu stiu cati se vor bucura si cati nu, dar eu sigur o sa ma simt bine sa scriu si uneori sa recitesc ce am scris. Iar in ce priveste reclamele, raman la parerea ca e un mod de a te prostitua.

102 and counting...

Tu za biici!

Nu ma intrebati, ca nu imi dau seama cum de nu mi-a trecut in cap pana acum sa scriu un articol despre cel mai fain moment din ultimele 7 zile. Pur si simplu nu m-am gandit...adica nu am gandit. Am fost prea preocupat sa injur si sa blestem saptamana ce trecu (nu s-ar mai termina o data, doar-doar urmatoarea o fi mai acatari).

Dar sa nu va plictisesc cu detalii despre cum am ajuns eu sa blestem si sa ma tai (la propriu, dar involuntar), ci mai bine sa va povestesc despre mare....marea cea mare...parte din ocean...poate m-oi invrednici vreodata sa ma iau de mana cu iubita mea si sa il trecem sa vedem cum arata lumea privita de pe malul celalalt.

Cum ziceam, to za biici (atentie! nu "za bici" ca nu am nimic cu vecina)! Nu stiu cati s-ar incumeta sa faca plaja pe la 23 de grade, dar sunt destul de sigur ca numarul celor care ar intra in apa cand are mai putin de 15 grade sunt chiar si mai putini! Eh...eu cred ca as putea spune ca, din punctul asta de vedere, am recidivat.

Se facea ca eram prin clasa a XII-a (ati vazut ca stiu sa scriu si in latina? pizdos, nu?) si, fiindca mai aveam cateva saptamani si incepeam bacul, am participat la asa-numitul banchet (care, apropo, petrecerea in sine nu fu mare sfaraiala, dar e bine ca ne-am distrat in zilele de dinainte si in noaptea ce a urmat) si, ca sa imi sarbatoresc ziua, am facut doua lucruri, poate un pic bizare: m-am barbierit pentru prima oara si am facut o baie in mare, desi era doar sfarsitul lunii mai.

Ei bine, iata ca, acum, la atatia ani distanta, am reusit performanta sa ma ud dupa urechi intr-o apa la fel de "calda", desi, de data asta, nu mai era aceeasi mare. Asta nu schimba cu nimic placerea pe care mi-a provocat-o si de care sunt sigur ca nu ma voi satura vreodata.

Daca voi avea vreodata norocul sa mi se indeplineasca macar un vis, sper sa ajung la un moment-dat, sa locuiesc macar o perioada intr-o casa pe malul marii. O casa gen cum vezi prin filme, cu terasa, geamuri imense care acopera pereti intregi, iar nisipul sa inceapa acolo unde treptele terasei se termina.

Nu cred ca am fost extraordinar de coerent. Spre surprinderea multora, probabil, as vrea sa precizez ca nu am "consumat" inainte sa ma apuc de tastat, nu ca asta ar conta prea mult (am de gand sa recuperez imediat ce apas butonul de publicare), oricum...asa cum spun versurile unei melodii "abia astept sa o fac inca o data". Si, avand in vedere ca este chiar la indemana, poate o sa imi fac un "abonament".

Anywho...ca sa inchei in aceeasi nota nebuna in care am scris articolul asta, o sa atasez doua melodii...as zice eu Oldies but goldies, oricum, se potrivesc ca viezurele in barca si ca frunza in bec. Poate.

Ascultati refrenul...ma unge la inima!

Si cu asta v-am lasat...

E jale la vara, la mare... Ne chinuie marea, pe toti...