The pursuit of happyness

Moto: Nu sunt fericiti cei care au mult,
ci cei care se multumesc cu putin.

Pentru cei care vor sari repede cu gura ca "stie ei mai bine" si nu se scrie happyness, ci happiness o sa ii dezamagesc si o sa le spun ca stiam deja, numai ca acest titlu corespunde unui film. Un film pe care l-am vazut acum ceva timp in urma si despre care am vrut sa scriu chiar atunci, numai ca, evident, am intarziat un pic.

Filmul este cu adevarat emotionant si m-a impresionat din multe puncte de vedere, unul din cele mai importante fiind chiar povestea in sine, adica modul in care un om lupta cu toate puterile sa isi asigure lui si copilului sau un trai decent.

Acest tata trece prin iadul cotidian, reuseste sa isi pastreze cumpatul si sa persevereze in aceasta lume care pur si simplu pare sa i se impotriveasca la fiecare pas...de ce? Nu de ce i se impotriveste lumea, ca am ajuns si eu sa cred ca asta e rolul "mamei natura", sa ti se impotriveasca, ci de ce persevereaza tipul asta care traieste o poveste destul de des intalnita (dar nu neaparat comuna, asa cum am fost tentat chiar eu sa o numesc), pana la urma?

Stiu ca am citit eu pe undeva...poate chiar prin ceva Constitutie, (acum parafrazez dupa ureche, daca intr-adevar exista scris prin vreun document oficial al vreunui stat din lume) ca dreptul la fericire si bunastare personala e garantat.

Ca sa ne intoarcem la film, omul asta, dupa cum ziceam, pur si simplu se incapataneaza sa isi garanteze chiar el acest drept. Se lupta pentru o cauza nobila si, desi sortii ii erau potrivnici, reuseste sa isi intoarca soarta si sa obtina, in final, ceea ce isi dorea...fericirea de a sti ca nu mai trebuie sa aiba grija zilei de maine, ca fiul lui e in siguranta si ca nu ii lipseste nimic.

Sigur, fiind un film, lumea se asteapta la un happy end si acesta vine, negresit. Acum stau si ma intreb: de cate ori se intampla asta in viata reala?

Cati dintre voi imi pot spune ca au fost intr-o situatie similara si ca au avut propriul lor final fericit? Nu vreau sa fiu pesimist, dar pe zi ce trece, vad ca lumea parca se inraieste. Te uiti in stanga si-n dreapta si parca te astepti din ce in ce mai des sa mai primesti o lovitura: ori in buget, ori in vintre, ori in psihic. Atunci se pune o alta intrebare: cat poti rezista intr-o asemenea situatie, care parca nu face altceva decat sa se deterioreze? Dar, poate mai important ar fi sa (te) intrebi: oare ce a avut omul ala asa de special de a reusit, pana la urma sa se impuna in fata vicisitudinilor vietii? Si, negresit, urmat de o alta: oare am si eu aceleasi calitati sau ceva echivalent care mi-ar putea da aceeasi sansa?

Bineinteles ca nu am cum si nu pot sa raspund la aceste intrebari, pentru ca daca ar avea cineva toate raspunsurile...viata ar fi foarte plictisitoare. Presupun ca, in final, totul se poate reduce la un lucru. Un instinct primar si cat de dezvoltat e in fiecare din cei care isi pun aceste intrebari. Este vorba de instinctul de supravietuire. Cu cat acesta e mai puternic, cu atat ai mai multa vointa sa treci peste orice obstacol si cu totii trebuie sa speram ca la capatul tutoror obstacolelor exista ceea ce cu sau fara stiinta cautam mereu: fericirea.

Da, asta face sa merite totul. Daca pierzi speranta ca la un moment-dat nu va mai trebui sa lupti sa faci inca un pas, atunci totul se prabuseste si nu mai exista nici o cale de redresare. Esti in vrie si nu o sa te opresti pana nu ajungi la 2 metri sub pamant, mai devreme sau mai tarziu, dar cel mai probabil, cat se poate de curand.

Nimeni nu poate defini cu adevarat fericirea. Nici nu cred ca exista vreun om sanatos la cap care sa iti poata da o reteta a fericirii. Fiecare are un drum propriu si un mod propriu de a-si identifica si obtine aceasta stare de spirit atat de ravnita.

Cu totii traim viata pe muchie, din punctul asta de vedere pentru ca, de fiecare data cand faci un pas care te aduce mai aproape de a fi fericit, constientizezi (sau poate ar trebui) ca in orice moment e posibil sa pierzi tot. Poti ajunge miliardar peste noapte si a doua zi sa afli ca ai cancer, asa cum poti sa iti gasesti sufletul pereche pentru ca a doua zi sa ai un accident. De aceea trebuie sa pretuim fiecare "moment de glorie" pentru ca nu se stie daca vei mai avea vreunul sau cat o sa dureze.

Stiu, o cam dau in Mahatma Ghandi or some shit like that, dar despre asta am chef sa scriu and by God, that's what I'm gonna do! Si-asa la cati vizitatori are blogul asta, as putea la fel de bine sa il numesc jurnal intim.

Anywho...is life worth living? Definitely! Dupa cum spuneam, daca raspunsul ar fi nu, inseamna ca ai pierdut deja lupta. Cred ca asta e scopul pana la urma...sa luptam. Noi cu viata, intr-o inclestare de la viata pana la moarte.

Asa cum mi-a spus cineva odata, atunci cand ti se intampla un lucru pe care il consideri incredibil de rau, trebuie sa astepti un pic, pentru ca, in timp ti se va demonstra ca a fost cel mai bun lucru posibil. Imi place sa cred asta si pot spune ca deja mi s-a intamplat, cel putin o data. Oare e prea mult sa cer un encore?