Snow, ice and a beautiful sky

Desi unii l-ar putea numi peisaj dezolant, sunt si au fost destui "exploratori" care s-au aventurat si nu s-au saturat de privit peisajul in continua schimbare, de un alb aproape imaculat (altii ar putea spune chiar monoton), un peisaj pana nu demult rezervat zeilor si altor creaturi de poveste.

Ma uit pe geam si, cat vad cu ochii, soarele straluceste pe ceea ce pare a fi un camp de gheata, neted, alb, ici-colo cate un "tufis" pufos si bucalat, dar la fel de rece ca restul peisajului hivernal. Umbre si forme imbogatesc imaginea cu diferite nuante de gri si cheama privirea sa le observe, sa le admire. Aproape ca imi tin respiratia si nu indraznesc sa ma uit pana la orizont, in cautarea vreunei urme de pamant sau macar un semn ca undeva, exista o frontiera. Un gest inutil, bineinteles...albul se intinde dincolo de linia orizontului si se continua doar cu albastrul cerului care il vegheaza de deasupra, senin, de un albastru aproape incredibil.

Si cand crezi ca le-ai vazut pe toate, te trezesti ca stai fix pe marginea unui abis ametitor de aproape 8.000 de metri, iar in adancul lui pluteste ceva ce nici macar nu poti distinge bine, ba, aproape ca intuiesti ca acel ceva se afla acolo, undeva, pe suprafata apei intunecate ce iese cu atat mai mult in evidenta, ca o pata, o "oaza" fluida in mijlocul "oceanului" de alb.

Nu, nu vorbesc de vreo planeta extraterestra...nici de minunatia calotei glaciare...nu e nici macar vreun vis nebun de iarna...ori de vara...

Soarele continua sa straluceasca, prapastia a ramas demult in urma, zambesc si primesc cu bucurie caldura ce patrunde prin geam, singurul lucru care imi ramane de facut este sa ma bucur ca sunt la 10.000 de metri de pamant si tot ce pot sa vad sunt nori si un cer perfect. Am un singur regret...