Weird feeling

Seara in care m-am simtit mandru ca sunt roman...

Cine ar fi crezut? Pe bune, cine s-ar fi gandit ca o sa vina si ziua aia?

Cei care ma cunosc de mai multi ani, stiu cam ce ganduri nutresc eu de pe vremea cand incepusem liceul. Bine, poate atunci era ceva oarecum normal. Un act de rebeliune pe care, mai tarziu, l-am vazut (si poate inca il vad) in unul din verii mei. Acel...fuck you, Romania pe care nu il merita saraca tara, in sine, ci doar conducatorii ei nedemni si corupti. Ah, si poate o foarte buna parte din populatie care nu stie prea bine pe ce lume se afla si nu ezita sa se afunde din ce in ce mai rau in mocirla politicului si a intereselor anumitor oameni sau grupuri crezand ca este cineva acolo "sus" caruia sa ii pese cat negru sub unghie de ce vor ei sau de ce au ei nevoie.

Dar nu despre asta e vorba, nu aici. Nu in acest articol al unui "blogaras" cum ii place lui Badea sa spuna cu un sens peiorativ, bineinteles.

De fapt, ce vroiam eu sa incerc sa descriu aici este (asa cum o spune si titlul - pentru cititorii anglofoni) un sentiment ciudat pe care l-am incercat nu mai tarziu de saptamana trecuta intr-un cinema micut si cochet, in mijlocul unor straini (la propriu si la figurat), urmarind un film de productie romaneasca, subtitrat, bineinteles, pentru cei care nu au avut placerea de a studia limba romana ca o limba de circulatie interplanetara.

Ca sa fiu sincer, nici nu stiu de ce m-am simtit asa de mandru. Poate doar pentru ca eu intelegeam exact ce spuneau actorii sau pentru ca vedeam ca exista, totusi, oameni in lumea civilizata care vin sa vada un film dintr-o tara despre care stiu atat de putine si care are o limba atat de diferita de a lor. Sau poate pentru simplul fapt ca tara noastra e capabila sa mai produca filme...

Iar acest film a fost chiar interesant si bine realizat. A reusit sa surprinda chiar foarte bine anumite aspecte din viata noastra, in tarisoara noastra. Sa nu credeti ca a fost vreo pelicula mult mediatizata si premiata pe la toate festivalurile de care nu ar putea sa imi pese mai putin. Asa cum ne-au spus-o si prietenii cu care am fost, proiectiile sunt de obicei filme semicunoscute sau de-a dreptul obscure, niste productii oarecum, de nisa.

Nu era pe acolo Sergiulica Nicolaescu sa arunce vreo ultima replica sarcastica sau vreun Ilarion Ciobanu care sa tune cu vocea lui inconfundabila. De fapt, din toti cei care au jucat (si nu au fost multi, doar vreo...5-6 personaje cu totul), am recunoscut un singur actor (dupa figura, nu dupa nume).

Si, totusi, am fost foarte incantat sa il vad si surprins de sentimentul nou care ma incerca acolo, intr-o sala de teatru, relativ mica si populata de vreo 30 de oameni, din care doi romani.

Din pacate, sentimentul era condamnat de la bun inceput sa dispara. Nici nu e de mirare. E suficient sa iti arunci un ochi pe titlurile din presa si sa vezi ca viata a 20 si ceva de milioane de suflete pare sa se invarta in jurul magariilor, tupeului si nesimtirii unui pumn de oameni care ar trebui sa ne conduca spre civilizatie si sa ne dea speranta ca o sa ajungem vreodata la nivelul la care cu totii visam, mai mult sau mai putin constient. Nu va inselati: niciunul nu e mai bun ca restul, iar daca ar fi, ar fi repede marginalizat si indepartat. Iar noi o sa ramanem in continuare sa vedem filme despre cum a fost si cum ar fi putut fi...

PS: pe cei pe care i-am facut curiosi in legatura cu titlul filmului, acesta este: "Pescuit sportiv" pe care l-am vazut tradus cu titlul "Picnic".