Acum nu (foarte) multi ani cei care ma ascultau perorand despre Romania, blestemul de a fi roman si cum nu as vrea sa mai vad vreodata tarisoara asta demna de mila strainilor, poate ca mi-ar fi dat dreptate sau m-ar fi numit nebun. La fel de bine, poate ca au fost si destui care mi-au spus ca lucrurile (sau viziunea mea asupra lor) se vor schimba and by God, they were right!
Nu, tot nu am o parere buna despre Romania si despre romani. Don't even get me started on Romanian politics and its rulers, DAR o sa spun ceva total contradictoriu cu parerile mele de atunci: multumesc destinului ca sunt roman si nu un olandez, un american sau vreun nordic, in general, ca nu sunt un a-roman. De ce? Ei bine, pentru ca romanii, oricat de rai si prosti ar fi pe alocuri sau generalizat, au ceva ce le lipseste majoritatii din afara granitelor: acel spirit de camaraderie si prietenie adevarata, deschidere catre socializare si respect pentru alte culturi.
In antiteza cu asta vine ce am vazut eu si ce am cunoscut eu, uitandu-ma un pic in "ograda vecinului" adica la olandezi, americani si alti straini cu care am interactionat si cu care am incercat sa leg prietenii, dar s-a ales mai mult praful. Ce am observat eu din aceste tentative? Ca pentru straini, in general, contezi atat timp cat esti in raza lor vizuala (in principiu la propriu, dar si la figurat). In momentul in care se pierde contactul, nu contezi nici cat o conserva din gaura de cur de elefant.
Sa intru un pic mai in detaliu: nu e vorba ca acesti oameni sunt atat de reci si neprimitori incat sa iti respinga cu brutalitate incercarile de a te apropia de ei, de aceea nu vor refuza sa bea o bere cu tine, sa te ajute cu ceva ore de munca fizica sau intelectuala, ori chiar cu bani, dar sa nu cumva sa iti intre in cap la vreun moment-dat ca il vei putea suna la ceas de noapte sa iti povestesti necazurile/cosmarurile ori sa te intrebe daca ai probleme atunci cand se poate citi pe fata ta ca ceva nu e in regula. Sa nu te astepti ca dupa ce ai pierdut contactul cu el sa te caute pe messenger sau la telefon, incercand aproape disperat sa alfe daca mai traiesti si cum iti merge.
Nu, asta e aproape specific romanilor. Desi nu ii laud, ca nu toti sunt asa si din pacate am avut prieteni din randul celor care se muleaza perfect pe ce am spus in paragraful anterior.
Poate ca ma pacalesc eu si cred ca e vorba de romani sau de faptul ca sunt roman cand, de fapt, e vorba doar ca asa sunt eu. Si ca asa ma astept sa fie si ceilalti din jurul meu. Nu cred ca e chiar un pacat de moarte nici daca stau lucrurile asa. Nu am fost invatat sa fiu asa cum sunt, nu m-am autosugestionat sa devin asa, ci pur si simplu asa e scris in materialul meu genetic: sa fiu cel care doreste si incearca sa pastreze legatura cu cei pe care i-a cunoscut la un moment-dat. Si nu numai atat, dar (si aici incep sa fiu nesigur daca e de bine sau de rau) tind sa fiu deschis si sa ajung sa consider amic sau prieten foarte repede pe cineva atunci cand vad acest potential in persoana respectiva, dar fara sa imi dau seama ca sentimentul nu e reciproc, ca celuilalt ii pot fi oarecum indiferent si ca nu isi doreste neaparat un nou prieten si poate ca si atunci, acel prieten nu as fi eu.
And that fuckin' hurts, I tells ya! Te expui si bagi resurse intr-o relatie de prietenie care nu este impartasita. Suna oarecum stupid sau lame, dar asa cum am mai spus-o, prietenii adevarati ti-i numeri pe degetele de la mana (with room to spare) si nu stiu altii, dar eu sunt deschis ideii de a avea mai multi prieteni si poate ca de asta sunt asa de naiv incat sa cred ca si altii vor acelasi lucru.
Ei bine, din pacate, pot spune ca am un singur prieten adevarat strain, iar restul nu fac decat sa confirme regula. Desi mai cunosc si alte persoane cu care ma bucur sa stau de vorba si cu care ma simt extraordinar atunci cand reusesc sa am conversatii, nu ii pot numi prieteni, oameni carora chiar le pasa de soarta mea si care chiar se dau peste cap sa vada cum o mai duc, asa cum as face eu.
Uneori asta ma inraieste. Atunci decid pe loc ca o sa renunt la a-i mai contacta si ca nici nu ma mai intereseaza de ei. Dar de fiecare data cand vreunul din acesti "prieteni" ma contacteaza imi spun ca am fost nedrept si ma bucur enorm, uitand toate relele si tot ce am spus. Urasc asta. As vrea sa ii reneg complet si sa nu mai am de-a face cu ei. As vrea sa inteleaga odata ca nu asa se comporta un prieten si sa isi vada de drumul lor, daca nu sunt in stare sa respecte si sa intretina o astfel de relatie in alt mod decat un telefon pe an sau o conversatie pe chat in cazuri extreme sau cand are nevoie de ceva.
Dar deja divaghez. Da, sunt multi romani care au apucaturi de "straini", dar sunt mult prea putini straini care sa fie ca mine, mai "romani".
A bon entendeur, salut!
Nu, tot nu am o parere buna despre Romania si despre romani. Don't even get me started on Romanian politics and its rulers, DAR o sa spun ceva total contradictoriu cu parerile mele de atunci: multumesc destinului ca sunt roman si nu un olandez, un american sau vreun nordic, in general, ca nu sunt un a-roman. De ce? Ei bine, pentru ca romanii, oricat de rai si prosti ar fi pe alocuri sau generalizat, au ceva ce le lipseste majoritatii din afara granitelor: acel spirit de camaraderie si prietenie adevarata, deschidere catre socializare si respect pentru alte culturi.
In antiteza cu asta vine ce am vazut eu si ce am cunoscut eu, uitandu-ma un pic in "ograda vecinului" adica la olandezi, americani si alti straini cu care am interactionat si cu care am incercat sa leg prietenii, dar s-a ales mai mult praful. Ce am observat eu din aceste tentative? Ca pentru straini, in general, contezi atat timp cat esti in raza lor vizuala (in principiu la propriu, dar si la figurat). In momentul in care se pierde contactul, nu contezi nici cat o conserva din gaura de cur de elefant.
Sa intru un pic mai in detaliu: nu e vorba ca acesti oameni sunt atat de reci si neprimitori incat sa iti respinga cu brutalitate incercarile de a te apropia de ei, de aceea nu vor refuza sa bea o bere cu tine, sa te ajute cu ceva ore de munca fizica sau intelectuala, ori chiar cu bani, dar sa nu cumva sa iti intre in cap la vreun moment-dat ca il vei putea suna la ceas de noapte sa iti povestesti necazurile/cosmarurile ori sa te intrebe daca ai probleme atunci cand se poate citi pe fata ta ca ceva nu e in regula. Sa nu te astepti ca dupa ce ai pierdut contactul cu el sa te caute pe messenger sau la telefon, incercand aproape disperat sa alfe daca mai traiesti si cum iti merge.
Nu, asta e aproape specific romanilor. Desi nu ii laud, ca nu toti sunt asa si din pacate am avut prieteni din randul celor care se muleaza perfect pe ce am spus in paragraful anterior.
Poate ca ma pacalesc eu si cred ca e vorba de romani sau de faptul ca sunt roman cand, de fapt, e vorba doar ca asa sunt eu. Si ca asa ma astept sa fie si ceilalti din jurul meu. Nu cred ca e chiar un pacat de moarte nici daca stau lucrurile asa. Nu am fost invatat sa fiu asa cum sunt, nu m-am autosugestionat sa devin asa, ci pur si simplu asa e scris in materialul meu genetic: sa fiu cel care doreste si incearca sa pastreze legatura cu cei pe care i-a cunoscut la un moment-dat. Si nu numai atat, dar (si aici incep sa fiu nesigur daca e de bine sau de rau) tind sa fiu deschis si sa ajung sa consider amic sau prieten foarte repede pe cineva atunci cand vad acest potential in persoana respectiva, dar fara sa imi dau seama ca sentimentul nu e reciproc, ca celuilalt ii pot fi oarecum indiferent si ca nu isi doreste neaparat un nou prieten si poate ca si atunci, acel prieten nu as fi eu.
And that fuckin' hurts, I tells ya! Te expui si bagi resurse intr-o relatie de prietenie care nu este impartasita. Suna oarecum stupid sau lame, dar asa cum am mai spus-o, prietenii adevarati ti-i numeri pe degetele de la mana (with room to spare) si nu stiu altii, dar eu sunt deschis ideii de a avea mai multi prieteni si poate ca de asta sunt asa de naiv incat sa cred ca si altii vor acelasi lucru.
Ei bine, din pacate, pot spune ca am un singur prieten adevarat strain, iar restul nu fac decat sa confirme regula. Desi mai cunosc si alte persoane cu care ma bucur sa stau de vorba si cu care ma simt extraordinar atunci cand reusesc sa am conversatii, nu ii pot numi prieteni, oameni carora chiar le pasa de soarta mea si care chiar se dau peste cap sa vada cum o mai duc, asa cum as face eu.
Uneori asta ma inraieste. Atunci decid pe loc ca o sa renunt la a-i mai contacta si ca nici nu ma mai intereseaza de ei. Dar de fiecare data cand vreunul din acesti "prieteni" ma contacteaza imi spun ca am fost nedrept si ma bucur enorm, uitand toate relele si tot ce am spus. Urasc asta. As vrea sa ii reneg complet si sa nu mai am de-a face cu ei. As vrea sa inteleaga odata ca nu asa se comporta un prieten si sa isi vada de drumul lor, daca nu sunt in stare sa respecte si sa intretina o astfel de relatie in alt mod decat un telefon pe an sau o conversatie pe chat in cazuri extreme sau cand are nevoie de ceva.
Dar deja divaghez. Da, sunt multi romani care au apucaturi de "straini", dar sunt mult prea putini straini care sa fie ca mine, mai "romani".
A bon entendeur, salut!
