Something for my over-religious pals...

FUCK church!

Moto: Never underestimate the power
of stupid people in large groups!

Nu stiu daca am mai zis-o, dar o sa mai precizez o data: nu am nimic cu religia...atata timp cat aceasta nu intervine in modul meu de viata, atata timp cat nu ma incomodeaza. Ba chiar pot sa respect credinta oricui (in limite rezonabile), atata timp cat acea persoana nu incearca cu obstinatie sa isi impuna punctul de vedere (din experienta proprie, nu eu sunt primul care ramane fara argumente oricum...). Acelasi lucru se aplica si pentru preoti. Nu ii venerez, nu plec urechea la ce au de spus, dar am intalnit destui oameni de toata isprava care purtau sutana si stiu ca unii traiesc viata despre care vorbesc, in timp ce altii merita sa fie impuscati si lasati pe marginea drumului. Dar ce urasc cu inversunare si nu pot sa suport sub nicio forma este orice semn a ceea ce eu consider fanatism, acest fapt, rasfrangandu-se asupra mea.

Spre exemplu, nu o sa inteleg niciodata de ce ar interzice "Dumnezeu" sa te uiti la televizor. Nu inteleg de ce "Dumnezeu" te-ar pedepsi ca nu ai tinut post, pentru ca sanatatea nu ti-o permite, ori de ce "Dumnezeu" nu ti-ar da voie sa folosesti curentul sau ar avea ceva impotriva sa accepti tratamente, iar lista continua, practic, la infinit. De ce? Pentru ca OAMENII sunt niste animale foarte creative si pot interpreta orice cuvant si pot inventa mii de idei dintr-o simpla propozitie, doar pentru ca vor sa fie, de ce nu?, mai catolici decat Papa.

Dar ce am eu impotriva bisericii? Pentru mine, biserica (institutia, nu cladirea) este lucrul care imi sta ca un ghimpe in coasta, o barna in ochi sau un stalp in fund. Pentru ca, spre deosebire de un om, biserica este cea care are puterea sa imi altereze stilul de viata, prin impunerea anumitor decizii clericale asupra vietii mele, cat se poate de laice.

Sa nu uitam cine e responsabila pentru Inchizitie. Cine a fost responsabila pentru multe neajunsuri ale Evului Mediu. Cine a spus "crede si nu cerceta" si a incercat sa ne tina in intuneric, atunci cand incercam sa ne emancipam si sa ne ridicam mai sus decat maimuta care se scarpina in fund si isi miroase degetul.

Daca biserica este cea care ma impiedica sa fac cumparaturi duminica, pentru ca toate magazinele sunt obligate sa fie inchise, then I say "fuck church". Daca biserica isi "vara coada" si interzice vreo emisiune la televizor, then, guess what? FUCK church! Daca biserica are ceva impotriva faptului ca eu am ceva de munca duminica sau ca vreau sa spal, sa ma tund sau sa tai frunza la caini duminca, atunci FUUUUUUUUUUUUUCK church!

Peste toate astea, cred ca biserica este o institutie cat se poate de perversa, care este condusa de interese pur laice ale unor oameni meschini si corupti care nu au nicio tangenta cu religia sau cu divinitatea...whatever that may be.

Iar daca cineva crede ca lucrurile astea au logica sau ca religia, biserica si preotii vin la pachet si trebuie sa le iubesti in egala masura, then you people need to check your brains cause they're wired all wrong! There! I've said it!

Mie nu mi-ar putea pasa mai putin de credintele spirituale ale unei persoane si nu cred ca mi-as schimba parerea despre cineva daca el/ea crede sau nu crede in vreo forma a divinitatii. Pentru mine faptul ca alegi sa crezi sau nu, e ceva strict personal, oarecum intim si trebuie pastrat pentru sine. Nu trebuie sa ne transformam automat in preoti, profeti sau anticristi, ori sa etichetam persoanele in felul asta. Asa cum nu poti justifica faptul ca incerci sa iti impui credinta asupra celorlalti doar pentru ca tu crezi ca stii ce e mai bine pentru ei. Asa cum nici nu ar trebui sa duci credinta sau necredinta la extrem.

Iar pentru cei care inteleg ce am vrut sa spun aici... Peace out!

Sunt...

...fan Nokia (cand vine vorba de telefoane mobile)
...fan Sony (cand vine vorba de multe electronice)
...fan Samsung (cand vine vorba de monitoare, TV si, in general, chestii care au legatura cu vizionatul filmelor)
...fan Logitech (cand vine vorba de accesorii pentru computatoare)
...fan Heineken (cand vine vorba de bere)
...fan Jackie Daniels (cand vine vorba de whiskas)
...fan Coca-Cola (pentru ca e cea mai buna bautura racoritoare inventata vreodata!)
...fan Durex (pentru 100 de milioane de motive...)
...fan...(poate voi continua intr-un articol viitor)

Iar astea sunt 9 lucruri pe care numai cateva persoane le puteau sti sau banui despre mine. Atat.

The pursuit of happyness

Moto: Nu sunt fericiti cei care au mult,
ci cei care se multumesc cu putin.

Pentru cei care vor sari repede cu gura ca "stie ei mai bine" si nu se scrie happyness, ci happiness o sa ii dezamagesc si o sa le spun ca stiam deja, numai ca acest titlu corespunde unui film. Un film pe care l-am vazut acum ceva timp in urma si despre care am vrut sa scriu chiar atunci, numai ca, evident, am intarziat un pic.

Filmul este cu adevarat emotionant si m-a impresionat din multe puncte de vedere, unul din cele mai importante fiind chiar povestea in sine, adica modul in care un om lupta cu toate puterile sa isi asigure lui si copilului sau un trai decent.

Acest tata trece prin iadul cotidian, reuseste sa isi pastreze cumpatul si sa persevereze in aceasta lume care pur si simplu pare sa i se impotriveasca la fiecare pas...de ce? Nu de ce i se impotriveste lumea, ca am ajuns si eu sa cred ca asta e rolul "mamei natura", sa ti se impotriveasca, ci de ce persevereaza tipul asta care traieste o poveste destul de des intalnita (dar nu neaparat comuna, asa cum am fost tentat chiar eu sa o numesc), pana la urma?

Stiu ca am citit eu pe undeva...poate chiar prin ceva Constitutie, (acum parafrazez dupa ureche, daca intr-adevar exista scris prin vreun document oficial al vreunui stat din lume) ca dreptul la fericire si bunastare personala e garantat.

Ca sa ne intoarcem la film, omul asta, dupa cum ziceam, pur si simplu se incapataneaza sa isi garanteze chiar el acest drept. Se lupta pentru o cauza nobila si, desi sortii ii erau potrivnici, reuseste sa isi intoarca soarta si sa obtina, in final, ceea ce isi dorea...fericirea de a sti ca nu mai trebuie sa aiba grija zilei de maine, ca fiul lui e in siguranta si ca nu ii lipseste nimic.

Sigur, fiind un film, lumea se asteapta la un happy end si acesta vine, negresit. Acum stau si ma intreb: de cate ori se intampla asta in viata reala?

Cati dintre voi imi pot spune ca au fost intr-o situatie similara si ca au avut propriul lor final fericit? Nu vreau sa fiu pesimist, dar pe zi ce trece, vad ca lumea parca se inraieste. Te uiti in stanga si-n dreapta si parca te astepti din ce in ce mai des sa mai primesti o lovitura: ori in buget, ori in vintre, ori in psihic. Atunci se pune o alta intrebare: cat poti rezista intr-o asemenea situatie, care parca nu face altceva decat sa se deterioreze? Dar, poate mai important ar fi sa (te) intrebi: oare ce a avut omul ala asa de special de a reusit, pana la urma sa se impuna in fata vicisitudinilor vietii? Si, negresit, urmat de o alta: oare am si eu aceleasi calitati sau ceva echivalent care mi-ar putea da aceeasi sansa?

Bineinteles ca nu am cum si nu pot sa raspund la aceste intrebari, pentru ca daca ar avea cineva toate raspunsurile...viata ar fi foarte plictisitoare. Presupun ca, in final, totul se poate reduce la un lucru. Un instinct primar si cat de dezvoltat e in fiecare din cei care isi pun aceste intrebari. Este vorba de instinctul de supravietuire. Cu cat acesta e mai puternic, cu atat ai mai multa vointa sa treci peste orice obstacol si cu totii trebuie sa speram ca la capatul tutoror obstacolelor exista ceea ce cu sau fara stiinta cautam mereu: fericirea.

Da, asta face sa merite totul. Daca pierzi speranta ca la un moment-dat nu va mai trebui sa lupti sa faci inca un pas, atunci totul se prabuseste si nu mai exista nici o cale de redresare. Esti in vrie si nu o sa te opresti pana nu ajungi la 2 metri sub pamant, mai devreme sau mai tarziu, dar cel mai probabil, cat se poate de curand.

Nimeni nu poate defini cu adevarat fericirea. Nici nu cred ca exista vreun om sanatos la cap care sa iti poata da o reteta a fericirii. Fiecare are un drum propriu si un mod propriu de a-si identifica si obtine aceasta stare de spirit atat de ravnita.

Cu totii traim viata pe muchie, din punctul asta de vedere pentru ca, de fiecare data cand faci un pas care te aduce mai aproape de a fi fericit, constientizezi (sau poate ar trebui) ca in orice moment e posibil sa pierzi tot. Poti ajunge miliardar peste noapte si a doua zi sa afli ca ai cancer, asa cum poti sa iti gasesti sufletul pereche pentru ca a doua zi sa ai un accident. De aceea trebuie sa pretuim fiecare "moment de glorie" pentru ca nu se stie daca vei mai avea vreunul sau cat o sa dureze.

Stiu, o cam dau in Mahatma Ghandi or some shit like that, dar despre asta am chef sa scriu and by God, that's what I'm gonna do! Si-asa la cati vizitatori are blogul asta, as putea la fel de bine sa il numesc jurnal intim.

Anywho...is life worth living? Definitely! Dupa cum spuneam, daca raspunsul ar fi nu, inseamna ca ai pierdut deja lupta. Cred ca asta e scopul pana la urma...sa luptam. Noi cu viata, intr-o inclestare de la viata pana la moarte.

Asa cum mi-a spus cineva odata, atunci cand ti se intampla un lucru pe care il consideri incredibil de rau, trebuie sa astepti un pic, pentru ca, in timp ti se va demonstra ca a fost cel mai bun lucru posibil. Imi place sa cred asta si pot spune ca deja mi s-a intamplat, cel putin o data. Oare e prea mult sa cer un encore?