De mai bine de o saptamana ma tot gandesc la acest articol. Nu mi-am formulat idei clare, stiam doar titlul si subiectul, dar ori nu am avut timp sa il scriu, ori nu am avut tragere de inima pentru ca subiectul este...dureros.
Stiti cu totii, cred, expresia "a fost ca o a doua mama pentru mine". Ei bine, asta o spun cu tarie si eu, despre bunica mea, sa-i fie tarana usoara. Bunica mea sau "mamaie" cum ii spuneam, cea care practic m-a crescut pana am ajuns la liceu.
Si sa nu credeti ca eu am fost singurul ei "copil"! Nicidecum! Desi nu a avut copii din sangele ei, a crescut mai multi decat au putere altii si toti au fost ai ei, iubiti in egala masura si cu aceleasi invataminte.
Imi amintesc de vremea gradinitei, in vacantele de vara, cand cea mai mare parte din zi mi-o petreceam acolo, impreuna cu copii de pe strada, cu fratele si cu verisoara mea, cu baiatul nasului meu. Intotdeauna puteam conta ca mamaie are ceva bun pregatit pentru noi la amiaza, ca o sa aiba grija sa il trimita pe tataie (odihneasca-se si el in pace) sa ne cheme la culcare dupa pranz si ca o sa ne apere de furia lui daca ne strecuram afara atunci cand trebuia sa dormim.
Recunosc ca nu prea am luat parte la inmormantari. Cu atat mai putin de cand mi-am inceput asa-zisa viata de adult, dar de data asta am simtit toata povara si durerea pierderii unei persoane dragi. A fost prima data cand nu m-am putut abtine sa vars lacrimi grele atunci cand i-am spus pentru ultima data "Sarut mana, mamaie".
Singura mea "bucurie" daca poate fi numita asa, a fost ca am reusit sa vorbesc cu ea si sa o strang in brate chiar cu cateva zile inainte sa ne paraseasca. Sunt sigur ca si ea s-a bucurat mult, iar eu am multumirea sufleteasca a faptului ca am reusit sa o conduc pe ultimul drum.
Asa cum era scris pe una din multele coroane ce au ramas pe mormantul ei, o sa spun si eu acum:
Stiti cu totii, cred, expresia "a fost ca o a doua mama pentru mine". Ei bine, asta o spun cu tarie si eu, despre bunica mea, sa-i fie tarana usoara. Bunica mea sau "mamaie" cum ii spuneam, cea care practic m-a crescut pana am ajuns la liceu.
Si sa nu credeti ca eu am fost singurul ei "copil"! Nicidecum! Desi nu a avut copii din sangele ei, a crescut mai multi decat au putere altii si toti au fost ai ei, iubiti in egala masura si cu aceleasi invataminte.
Imi amintesc de vremea gradinitei, in vacantele de vara, cand cea mai mare parte din zi mi-o petreceam acolo, impreuna cu copii de pe strada, cu fratele si cu verisoara mea, cu baiatul nasului meu. Intotdeauna puteam conta ca mamaie are ceva bun pregatit pentru noi la amiaza, ca o sa aiba grija sa il trimita pe tataie (odihneasca-se si el in pace) sa ne cheme la culcare dupa pranz si ca o sa ne apere de furia lui daca ne strecuram afara atunci cand trebuia sa dormim.
Recunosc ca nu prea am luat parte la inmormantari. Cu atat mai putin de cand mi-am inceput asa-zisa viata de adult, dar de data asta am simtit toata povara si durerea pierderii unei persoane dragi. A fost prima data cand nu m-am putut abtine sa vars lacrimi grele atunci cand i-am spus pentru ultima data "Sarut mana, mamaie".
Singura mea "bucurie" daca poate fi numita asa, a fost ca am reusit sa vorbesc cu ea si sa o strang in brate chiar cu cateva zile inainte sa ne paraseasca. Sunt sigur ca si ea s-a bucurat mult, iar eu am multumirea sufleteasca a faptului ca am reusit sa o conduc pe ultimul drum.
Asa cum era scris pe una din multele coroane ce au ramas pe mormantul ei, o sa spun si eu acum:
Nu te vom uita niciodata!
