So stirea!

OK, so...I'm like...surfing...on the web...reading stuff...like a....news and shit...and I stumble upon this pile of shit: cel mai stupid articol pe care am pus ochii vreodata pana acum!

Oh, the horror! Oh, the Humanity!!! What ever are we going to do?! Asa cum spunea unul din inteleptii mei preferati, Homer Simpson: "I'm normally not a praying man, but if you're up there, PLEASE SAVE ME, SUPERMAN!!!"

Now let's break it down, dragii mosului! Si sa incepem cu poza: unde ati vazut o plastografie mai proasta ca asta? Ma rog, sigur sunt destule in circulatie pe net, dar, totusi, mie mi-ar fi rusine sa ies din casa cu o punga de hartie pe cap daca as fi responsabil pentru mizeria asta de poza!

Com'on! Dinamita?! Si nu de orice fel, ci cu ceas! Exact ca in desenele animate cu Road Runner si Wyle E. Coyote! Tot ce lipseste e sigla ACME pe un baton!

Iar mainile alea...cine prezenta "inventia" mileniului? Mama Omida?! Miss Piranda 2010 sau poate chiar autoarea (eventual autorul, ca nu se stie niciodata) articolului? Si ce daca e preluat de prin Sun? Oamenii astia sunt cu adevarat fiinte cu creier sau sunt oligofreni, ori cimpanzei care nu stiu decat copy/paste in Google translate si postat pe internet?!

Trecand un pic de partea vizuala, incepi si te gandesti ca prostul: bai, oare tampitii de talibani pun dinamita (!) cu ceas (!!) in implanturi (!!! - aici cu adevarat simti cum se impleteste actiunea cu sexul - care vinde, sa nu uitam!) si dupa aia...cum fixeaza ceasul? Sau cumva e fixat de la bun inceput, iar daca atentatoarea nu ajunge pana la tinta in timpul dat sare in aer in drum spre obiectiv? Tre sa fii impotent din punct de vedere intelectual ca sa poti crede asa gogomanie!

Sincer, va spun, nici nu am reusit sa ma conving sa citesc articolul. Dupa cateva minute bune de-abia am putut sa citesc cateva cuvinte, pe sarite si sa vad si sursa citata, nu ca asta ar conta cat negru sub unghie, dupa cum am spus-o deja.

Cica si barbatii ar avea posibilitatea sa se "tuneze" cu minunatia asta a tehnicii, demna de premiul Nobel pentru prostie si Zmeura de Aur pentru cea mai proasta poza trucata (stiu, Zmeura e pentru filme, dar nu cred ca exista un echivalent pentru poze, so bare with me!).

Right...eu zic ca aici au nimerit-o! Cred ca cei care au conceput, scris, publicat, preluat, republicat pe internet si aprobat acest articol ar trebui sa ia acele implanturi si sa si le bage in fund! Da, chiar in fund! Nu in fese! E clar ca acolo se odihneste altceva...o materie inchisa la culoare care le tine loc de creier.

Ce ar mai fi de spus? Penibilul presei din Romania nu cunoaste margini. Nu pot astepta decat urmatoarea ineptie care o sa primeasca titlul de "stire senzationala" si o sa fie difuzata chiar pe posturi cu acoperire nationala la ore de maxima audienta!

Ah, inca ceva, cu dedicatie speciala celui care s-a obosit sa publice articolul respectiv si, in general, celor de la iRealitatea TV si adeptilor lor:

YOU SCUMBAGS, SUCK!!!

Should I leave or should I stay?

Moto: "Man is the only animal that can be skinned more than once." - Jimmy Durante

Nu sunt un mare cunoscator al muzicii americane de prin '60 sau mai tarziu...ori mai devreme. Dar stiu ca am vazut intr-un film o interpretare dintr-o melodie as zice eu, celebra. Suna cam asa: "Ever had the feeling that you wanted to go, still had the feeling that you had to stay? Want to go, have to stay...."

Voi v-ati confruntat vreodata cu o situatie ca asta?

Pentru ca da, atunci stiti ca e foarte greu sa iei o decizie. Mai ales cand tu, de felul tau, esti cam...indecis. Nu glumesc. Daca iti este greu sa iei si cele mai mici decizii uneori, iti este cu atat mai greu atunci cand trebuie sa te hotarasti in privinta viitorului tau imediat si chiar pe termen mediu si lung. Atunci, ai o problema.

Poate ca decizia e chiar luata. Poate chiar in numele tau, poate doar in mintea ta, numai ca nu te poti hotari sa o accepti ca atare si atunci incepi o investigatie amanuntita (cel putin daca esti ca mine) in sufletul si mintea ta si analizezi totul de cel putin 10 ori inainte sa spui cu fermitate ca nu ai nici cea mai vaga idee daca e bine sau e rau sa faci asa, ori altminterea.

Si totusi asta nu schimba cu nimic faptul ca decizia trebuie luata. E acolo, o intrebare deschisa ce iti arata coada si punctul ca un cursor care pulseaza pe monitor, neobosit, neinduplecat, nevazut.

Inca o "perla" din filmele americane pe care am retinut-o si care imi vine in minte acum este expresia "soul searching". Oare trebuie mers atat de departe? Chiar trebuie sa te uiti in adancul sufletului tau ca sa gasesti un simplu raspuns si sa poti pune capat indeciziei? Pare un pic exagerat...cam melodramatic, nu? Si totusi, daca asta e singura solutie?

Pai, cam cat sa iti ia? Ai un suflet asa mare? Se pot intreba unii. Altii, mai pragmatici, probabil ca ar face altceva (ce, din nou, ati ghicit, am vazut tot in filmele americane) si anume o lista. Sau, mai bine spus, doua liste: una cu argumente pro si alta cu argumente contra. Cantaresc fiecare punct pe care l-au trecut pe lista si iau decizia in functie de partea in care se inclina balanta intr-un mod hotarator.

Stiu ca am facut asta o data si a functionat chiar bine. Mi-am dat seama de urmatorul pas si a fost alegerea corecta, pana la urma (zic eu acum, dar nu garantez peste 5 minute). Oare va mai functiona si a doua oara?

Bineinteles, toate astea raman supozitii, mai ales daca ne intoarcem de unde am plecat si iti dai seama ca de fapt, decizia e ca si luata, iar tot ce ti-a ramas de facut e sa te impaci cu ea, asa cum spune (oh, da, din nou!) americanul: "live with it".

Poate asta e cel mai important invatamant acum "indiferent de decizie, tot ce trebuie sa faci e sa inveti sa traiesti cu ea".

...
...
...

Sau nu...?

S-a stins o lumina din viata mea...

De mai bine de o saptamana ma tot gandesc la acest articol. Nu mi-am formulat idei clare, stiam doar titlul si subiectul, dar ori nu am avut timp sa il scriu, ori nu am avut tragere de inima pentru ca subiectul este...dureros.

Stiti cu totii, cred, expresia "a fost ca o a doua mama pentru mine". Ei bine, asta o spun cu tarie si eu, despre bunica mea, sa-i fie tarana usoara. Bunica mea sau "mamaie" cum ii spuneam, cea care practic m-a crescut pana am ajuns la liceu.

Si sa nu credeti ca eu am fost singurul ei "copil"! Nicidecum! Desi nu a avut copii din sangele ei, a crescut mai multi decat au putere altii si toti au fost ai ei, iubiti in egala masura si cu aceleasi invataminte.

Imi amintesc de vremea gradinitei, in vacantele de vara, cand cea mai mare parte din zi mi-o petreceam acolo, impreuna cu copii de pe strada, cu fratele si cu verisoara mea, cu baiatul nasului meu. Intotdeauna puteam conta ca mamaie are ceva bun pregatit pentru noi la amiaza, ca o sa aiba grija sa il trimita pe tataie (odihneasca-se si el in pace) sa ne cheme la culcare dupa pranz si ca o sa ne apere de furia lui daca ne strecuram afara atunci cand trebuia sa dormim.

Recunosc ca nu prea am luat parte la inmormantari. Cu atat mai putin de cand mi-am inceput asa-zisa viata de adult, dar de data asta am simtit toata povara si durerea pierderii unei persoane dragi. A fost prima data cand nu m-am putut abtine sa vars lacrimi grele atunci cand i-am spus pentru ultima data "Sarut mana, mamaie".

Singura mea "bucurie" daca poate fi numita asa, a fost ca am reusit sa vorbesc cu ea si sa o strang in brate chiar cu cateva zile inainte sa ne paraseasca. Sunt sigur ca si ea s-a bucurat mult, iar eu am multumirea sufleteasca a faptului ca am reusit sa o conduc pe ultimul drum.

Asa cum era scris pe una din multele coroane ce au ramas pe mormantul ei, o sa spun si eu acum:

Nu te vom uita niciodata!