A rapsody

Din ciclul "Oldies but goldies", here comes a blast from the past. O ramasita din memoria mea care a facut o revenire spectaculoasa acum cateva zile si a reusit sa imi aduca aminte de o melodie care merita ascultata cu volumul la cel putin 75%. Enjoy!

The joys of flying

Who would have thought that after 20 something years, I would discover something that I like so much and that I want to do every chance I get, maybe even on an almost daily basis?

Of course, it's something new and people will argue that I just didn't get the chance to get bored with it yet, but to them I say "give me that chance and I'll prove you wrong!".

Before you go all pervert on me, I'm talking here about flying, ladies and gents! You know, the joy of being up in the clouds or above them, peering down at the tini specs of dust which are houses and cars. I'm talking about the rush you get every time the airplane speeds up to hundreds of kilometers per hour while taking off and the excitement of seeing everything blowing past you and approaching so fast when you land.

I'm pretty sure that I'm not the only one who feels this way and even if I were, it still wouldn't make much difference. All I know is (how a McDonald's commercial used to put it) that I'm lovin' it!

Weird feeling

Seara in care m-am simtit mandru ca sunt roman...

Cine ar fi crezut? Pe bune, cine s-ar fi gandit ca o sa vina si ziua aia?

Cei care ma cunosc de mai multi ani, stiu cam ce ganduri nutresc eu de pe vremea cand incepusem liceul. Bine, poate atunci era ceva oarecum normal. Un act de rebeliune pe care, mai tarziu, l-am vazut (si poate inca il vad) in unul din verii mei. Acel...fuck you, Romania pe care nu il merita saraca tara, in sine, ci doar conducatorii ei nedemni si corupti. Ah, si poate o foarte buna parte din populatie care nu stie prea bine pe ce lume se afla si nu ezita sa se afunde din ce in ce mai rau in mocirla politicului si a intereselor anumitor oameni sau grupuri crezand ca este cineva acolo "sus" caruia sa ii pese cat negru sub unghie de ce vor ei sau de ce au ei nevoie.

Dar nu despre asta e vorba, nu aici. Nu in acest articol al unui "blogaras" cum ii place lui Badea sa spuna cu un sens peiorativ, bineinteles.

De fapt, ce vroiam eu sa incerc sa descriu aici este (asa cum o spune si titlul - pentru cititorii anglofoni) un sentiment ciudat pe care l-am incercat nu mai tarziu de saptamana trecuta intr-un cinema micut si cochet, in mijlocul unor straini (la propriu si la figurat), urmarind un film de productie romaneasca, subtitrat, bineinteles, pentru cei care nu au avut placerea de a studia limba romana ca o limba de circulatie interplanetara.

Ca sa fiu sincer, nici nu stiu de ce m-am simtit asa de mandru. Poate doar pentru ca eu intelegeam exact ce spuneau actorii sau pentru ca vedeam ca exista, totusi, oameni in lumea civilizata care vin sa vada un film dintr-o tara despre care stiu atat de putine si care are o limba atat de diferita de a lor. Sau poate pentru simplul fapt ca tara noastra e capabila sa mai produca filme...

Iar acest film a fost chiar interesant si bine realizat. A reusit sa surprinda chiar foarte bine anumite aspecte din viata noastra, in tarisoara noastra. Sa nu credeti ca a fost vreo pelicula mult mediatizata si premiata pe la toate festivalurile de care nu ar putea sa imi pese mai putin. Asa cum ne-au spus-o si prietenii cu care am fost, proiectiile sunt de obicei filme semicunoscute sau de-a dreptul obscure, niste productii oarecum, de nisa.

Nu era pe acolo Sergiulica Nicolaescu sa arunce vreo ultima replica sarcastica sau vreun Ilarion Ciobanu care sa tune cu vocea lui inconfundabila. De fapt, din toti cei care au jucat (si nu au fost multi, doar vreo...5-6 personaje cu totul), am recunoscut un singur actor (dupa figura, nu dupa nume).

Si, totusi, am fost foarte incantat sa il vad si surprins de sentimentul nou care ma incerca acolo, intr-o sala de teatru, relativ mica si populata de vreo 30 de oameni, din care doi romani.

Din pacate, sentimentul era condamnat de la bun inceput sa dispara. Nici nu e de mirare. E suficient sa iti arunci un ochi pe titlurile din presa si sa vezi ca viata a 20 si ceva de milioane de suflete pare sa se invarta in jurul magariilor, tupeului si nesimtirii unui pumn de oameni care ar trebui sa ne conduca spre civilizatie si sa ne dea speranta ca o sa ajungem vreodata la nivelul la care cu totii visam, mai mult sau mai putin constient. Nu va inselati: niciunul nu e mai bun ca restul, iar daca ar fi, ar fi repede marginalizat si indepartat. Iar noi o sa ramanem in continuare sa vedem filme despre cum a fost si cum ar fi putut fi...

PS: pe cei pe care i-am facut curiosi in legatura cu titlul filmului, acesta este: "Pescuit sportiv" pe care l-am vazut tradus cu titlul "Picnic".

Snow, ice and a beautiful sky

Desi unii l-ar putea numi peisaj dezolant, sunt si au fost destui "exploratori" care s-au aventurat si nu s-au saturat de privit peisajul in continua schimbare, de un alb aproape imaculat (altii ar putea spune chiar monoton), un peisaj pana nu demult rezervat zeilor si altor creaturi de poveste.

Ma uit pe geam si, cat vad cu ochii, soarele straluceste pe ceea ce pare a fi un camp de gheata, neted, alb, ici-colo cate un "tufis" pufos si bucalat, dar la fel de rece ca restul peisajului hivernal. Umbre si forme imbogatesc imaginea cu diferite nuante de gri si cheama privirea sa le observe, sa le admire. Aproape ca imi tin respiratia si nu indraznesc sa ma uit pana la orizont, in cautarea vreunei urme de pamant sau macar un semn ca undeva, exista o frontiera. Un gest inutil, bineinteles...albul se intinde dincolo de linia orizontului si se continua doar cu albastrul cerului care il vegheaza de deasupra, senin, de un albastru aproape incredibil.

Si cand crezi ca le-ai vazut pe toate, te trezesti ca stai fix pe marginea unui abis ametitor de aproape 8.000 de metri, iar in adancul lui pluteste ceva ce nici macar nu poti distinge bine, ba, aproape ca intuiesti ca acel ceva se afla acolo, undeva, pe suprafata apei intunecate ce iese cu atat mai mult in evidenta, ca o pata, o "oaza" fluida in mijlocul "oceanului" de alb.

Nu, nu vorbesc de vreo planeta extraterestra...nici de minunatia calotei glaciare...nu e nici macar vreun vis nebun de iarna...ori de vara...

Soarele continua sa straluceasca, prapastia a ramas demult in urma, zambesc si primesc cu bucurie caldura ce patrunde prin geam, singurul lucru care imi ramane de facut este sa ma bucur ca sunt la 10.000 de metri de pamant si tot ce pot sa vad sunt nori si un cer perfect. Am un singur regret...